vineri, 4 ianuarie 2008

Despre terapia copiilor cu handicap

Metode specifice sunt dezvoltate in special în vederea cresterii autonomiei acestor copii.

Un bun terapeut trebuie sa dispuna de abilitatea de a interfera asupra starilor mentale ale acestor persoane, abilitatea de a utiliza aceste informatii pentru a interpreta ceea ce spun, abilitatea de a da un sens comportamentului lor si de a face predictii asupra comportamentului lor in viitor. Trebuie sa aive abilitatea de a citii gandurile care se bazeaza pe principiul:a vedea conduce la a cunoaste, citii dorintele (un copil de 2 ani intelege ca batutul din picior inseamna nerabdare), citii emotiile (expresii faciale: bucurie, tristete, furie etc.) si jocul symbolic (ex. banana – telefon).

Copii cu autism nu au capacitatea de a: lua in considerare ce stiu altii, de a “negocia relatia de prietenie” prin citirea si raspunderea la intentii, de a citi nivelul de interes din vorbirea celuilalt, de a anticipa ce ar putea cineva gandi din actiunile acestuia, de a intelege greselile altora, motivatia actiunilor, de a folosi adecvat comportamentele non-verbale precum: „privirea ochi in ochi”, expresia faciala a emotiilor, postura corpului si gesturile care exprima interactiunea sociala, capacitatea de a initia si dezvolta relatii cu cei de aceeasi varsta, nevoia de a cauta motive de bucurie in relatia cu alte persoane (exprimate prin incapacitatea de a se bucura aratand, cautand sau aducand un obiect de interes comun), absenta reciprocitatii emotionale si sociale.

De aceea sunt necesare : prezentarea de fotografii si desene schematice ale expresiilor faciale, prezentarea de situatii de dorinte si de situatii de determinare a emotiilor.

Comunicarea este afectata de: intarzierea sau absenta totala a dezvoltarii limbajului vorbit la copiii cu un limbaj adecvat este prezentata o inabilitate profunda de a initia si sustine o conversatie cu alte persoane, folosirea unui limbaj stereotip si repetitiv sau idiosincratic, absenta unui joc social-imitativ, limbajul verbal este insuficient dezvoltat si nu este acompaniat de limbajul non-verbal, incapacitate si esec in initierea si sustinerea conversatiei, limbajul este stereotip si repetitiv, cu utilizarea de cuvinte si fraze idiosincratice, jocul imitativ este sarac.

Comportamentele copiilor cu autism sunt stereotipe precum „falfaitul mainilor”, „topait”, „mers pe varfuri”, „leganat”, cei mai multi dintre ei au un grad crescut de hiperactivitate motorie, copilul autist poate avea gesturi, atitudini, miscari faciale sau posturi stereotipe pe care le poate mentine un timp indelungat, examineaza obiectele straine mirosindu-le sau atingandu-le cu limba, pipaindu-le structura, ascultand zgomotul pe care il fac, pare uneori fascinat de ceea ce descopera, poate repeta in mod stereotip diferite sunete fara valoare de comunicare, sunete pe care le poate inlocui cu altele dupa catva timp.

Comportamentul este afectat de: preocuparea anormala ca interes si intensitate pentru un comportament stereotip si repetitiv, inflexibilitate la schimbare, aderenta nefunctionala la ritualuri specifice sau la rutina, manierisme motorii stereotipe si repetitive (rasuciri ale degetelor, mainilor, fluturari ale mainilor, miscari complexe ale intregului corp), preocuparea permanenta pentru o anumita parte a unui obiect, functionarea anormala sau intarzierea in dezvoltarea a cel putin uneia dintre urmatoarele arii de dezvoltare, cu debutul inainte de 3ani: interactiunea sociala, limbajul folosit in relatie cu comunicarea sociala, jocul simbolic si imaginativ, copiii pot avea preocupari si interese anormale in continutul lor si in intensitatea cu care se manifesta, pot avea uneori o aderenta exagerata pentru rutine si ritualuri proprii, comportament motor stereotip si repetitiv, cu fluturarea mainilor, rotirea lor si rotirea intregului corp, preocupari pentru joc stereotip si parti ale obiectelor, sau cu obiecte nefunctionale; miroase, atinge cu limba, sau asculta zgomotul obiectelor.

Exista un mare deficit in exprimarea afectiunii si in initierea interactiunii sociale: copilul se poarta de parca n-ar observa ceea ce se intampla in jurul lui, are o atitudine indifernta chiar cu persoanele cele mai apropiate, este dezinteresat de discutia cu ceilalti, nu arata preocupare pentru a-si exprima sentimentele sau emotiile, nu-si exteriorizeaza dorintele, nu simte nevoia sa fie mangaiat, laudat, nu plange daca se loveste, pare neatent la obiectele din jur, nu priveste interlocutorul in ochi, dand impresia ca se uita in gol, nu i se poate capta atentia sau interesul, foarte rar privesc adultul in ochi; pot avea contact vizual doar pentru foarte putin timp si pote fi atras numai de obiectul care ii preocupa in mod special, nu se joaca cu alti copii, copilul autist prefera jocurile solitare, stereotipe, sarace, neelaborate, copiii autisti au aceasta incapacitate profunda de a relationa empatic cu propria mama sau cu alte persoana.

La copilul cu autism limbajul fie este absent, fie exista, dar are cateva particularitati specifice autismului.

Cercetarile arata ca ca pana la 50% din copii autisti raman fara limbaj, copilul pare ca nu intelege ce i se spune sau intelege dar nu raspunde sau raspunsul este relativ – rareori utilizeaza limbajul nonverbal, aratand cu degetul obiectul pe care il doreste sau ia mana mamei pentru a arata obiectul dorit. In momentul in care reusim achizitionarea limbajului la un copil cu autism trebuie sa avem in vedere ca nu cumva sa se piarda functia de comunicare, sa se inteleaga exact sensul cuvintelor si a frazelor, sa se utilizeze limbajul in contextul adecvat, sa inteleaga exact cuvantul nou invatat si sa faca asocieri corecte in orice context bazandu-se pe atribute functionale, sa inteleaga cuvintele cu mai multe sensuri, sa inteleaga exact verbele „a da” si „a lua” cat si utilizarea pronumelui personal la persoana I; dupa ce este instalata ecolalia aceasta trebuie indepartata, trebuie invatati sa isi exprime emotiile prin tonul vocii si sa se evite repetarea intonatiei. Copiii autisti trebuie invatati sa poarte o conversatie si sa o mentina. Trebuie invatati sa ne priveasca in ochi, sa anticipeze sensul conversatiei – de fapt nu sunt interesati sa o faca. Trebuie invatati sa raspunda la cat mai multe intrebari, sa foloseasca gesturile pentru a comunica.

Rezistenta la schimbare este greu de atins, orice modificare in mediul lor si in stereotipul lor de viata poate declansa o stare emotionala accentuata, cu tipete si agitatie bizara, prefera reclamele, insista sa se imbrace cu aceleasi haine, obiectelor din casa trebuie sa li se respecte locul, trebuie respectat acelasi drum spre parc altfel se pot declansa reactii catastrofice.

Copii autisti prefera sa „se joace” cu obiecte, nu cu jucarii, de aceea ei trebuie invatati sa se joace cu jucariile, trebuie dezobijnuiti sa scape de anumite atasamente bizare cum ar fi: un ciob, o cheie, o sfoara, o cutiuta, o bucata de material, o carte, fata de „sunetul apei care curge”, fata de „fosnetul hartiei”, pot invarti sau atinge la nesfarsit un obiect numai pentru sunetul pe care-l produce etc. Modificarile de ritual duc la anxietate si agitatie extrema. Se pot trage de par, se pot lovi in piept, isi pot musca degetul, se pot lovi peste fata pana se invinetesc. Parca nu simt durerea, nici a lor dar nici a altora.

Camera de stimulare senzorială a copilului cu autism, ADHD şi a celui cu sindrom Down


Camera multisenzoriala poate deschide o lume noua pentru persoanele cu dizabilitati.

Camera de terapie ocupationala sau multisenzoriala s-a demonstrat ca stimuleaza abilitatile cum ar fi dezvoltarea senzoriala (auz, vaz, gust, miros si atingere), coordonarea oculo-motorie, cauza efect, dezvoltarea limbajului, controlul asupra mediului si relaxarea, lucrand la inceput pe miros , muzica, atingeri si gusturi, ajungand sa promovam activitatea intelectuala si sa incurajam relaxarea in timpul stimularii simturilor copiilor.Atentia trebuie concentrata pe diferite experiente senzoriale.Stimularea usoar scade agitatia copilului il linisteste, relaxeaza, le place si le creste perioada de concentrare a atentiei asupra unei sarcini.

Decorati camera cu diferite lumini, pictati geamurile, puneti muzica in camera, prezentati imagini relaxante. Pe podea utilizati perne cu bile, perne de diferite texturi, covoare din piese sau spuma, blana de oaie, perne, scaune cu bile..

Efecte de lumini cum sunt proiectoarele care disperseaza lumina in toata camera, lampi, spoturi luminoase, panouri cu stelute, figuri fosforescente(luminoase), lumini de Craciun (instalatii) lampa care face bule, lumini negre,, proiector, lumini din fibre optica Minge de discoteca, Lumini cu aprindere intermitenta(decoratiuni pom de Craciun), jucarii care se aprind sau fac zgomot, stralucesc in intuneric sunt calde sau reci..

Acvariu, oglinzi care nu se sparg, Forme care reflecta lumina, Hartie staniol, Televizor cu DVD si video, Mingi si jucarii care se aprind, Jucarii di fibra optica, Moristi si jucarii care se invart, Coarda elastica, Lipici stralucitor, Baloane de sapun, pictatul cu degetele, folosirea plastelinei, atingerea si simtirea mingiilor de bumbac, acoperirea cu diverse materiale textile de contexturi diferite, pene si hartia satinata.

jucarii care ofera efecte vizuale care vibreaza, fac zgomot sau pot fi simtite tactil : Placute tactile,Tigla, Pensule, Pamatuf ,perie de masaj, pensula de unghii, pensula vegetala, pensula de pictat, Lufe si bureti, Kush ball, Manusa de masaj, Roca vulcanica, Inele, Jucarii cu varfuri ascutite, Bile tactile colorate, Mingie mica agatata de un elastic, Jucarii vibratoare, Scaun de masaj, Blana de oaie, Sac de dormit, Rola de pictat, bucata de material incalzit, Punga de gheata, Masca de fata, Saltea cu apa, Perna vibratoare, Aparat de masaj, Mingi care se pot strange, Plastelina, Rola din material pufos, Bandaje diferite, Pamatuf de curatat praf, Perne cu bile, Veste cu greutate, Lada cu nisip, Vopsele de pictat cu degete, Mingi de bumbac, Pene, Cutii cu orez. Jucariile folosite trebuie sa se poata spala.

Efecte sonore cum ar fi muzica pentru copii, sunete din natura sau cum ar fi ale unor animale,ex: Sunetele scoase de delfini, Bete de ploaie, Clopotei, Muzica de relaxare,Xilofon,Perna cu radio,Truinghi, tamburina toba, Boxe, Sunete din natura, Mingi care tipa, Jucarii muzicale, Clopotei de usa. aromoterapie, uleiuri si substante racoritoare (folosirea unor esente care calmeaza si stimulează)


Experiente de testare a diferitelor gusturi folosind mancaruri si bauturi diferite.

Stativ cu mirosuri diferite, Lotiuni, Uleiuri esentiale, Spray de corp, Arome revigorante, Ulei de masaj, Perne mirositoare, Aroma de camera

Comunicarea pentru autişti


Motto: "Problema cu comunicarea este iluzia că s-a întâmplat." - George B. Show -

Trăim într-o lume în care comunicarea ocupă un loc central. Trăim intr-o lume a cuvântului şi a relaţiilor stabilite de acesta.

De asemenea, trăim într-o lume în care pragul între individualitate şi colectivitate este foarte fragil. În ce fel şi când avem dreptul să ne retragem în propria fiinţă, în propria iume? Când este momentul în care acest lucru depăşeşte graniţa normalului?

Pentru copiii autişti, care refuză să privescă în ochi, care deseori refuză să vorbescă, care se învârt în jurul propriei fiinţe, graniţa normalului este vizibil depăşită. Dincolo de miturile înlocuirii lor de către zâne, dincolo de miturile unei vieţi bogate interior, studiile arată că aceşti copii au nevoie de ajutor şi că sunt de fapt, victimele biologicului.

Dar, aşa cum se întâmplă la început de drum, datele despre această boală sunt încă precare. Nu există medicamente care să poată îmbunătăţi starea persoanelor autiste, nu există nici un leac miraculos care să reuşească să străpungă bariera de singurătate care îi separă pe copiii autişti de restul lumii. Există, însă, o cale anevoioasă ale cărei rezultate nu pot fi garantate în mod cert. Această cale este educaţia.

Mult mai mult decât în cazul unor copii normali, educaţia încearcă să-i facă pe copiii autişti să devină. Pentru că a trăi întru nu înseamnă a trăi rupt de lume, ci a stabili o armonie între fiinţa interioară şi ceilalţi.

Procesul recuperării prin educaţie rămîne, deci, singura alternativă viabilă pentru a putea ajuta aceşti copii. în urma studiilor de caz, s-au adeverit ipotezele cercetării. Astfel:

Copiii proveniţi din centre de plasament, deşi au avut o evoluţie bună în urma procesului de recuperare, nu pot egala progresele copiilor crescuţi în familii. Chiar dacă vorbim despre autism ca despre o tulburare ce afectează procesul de relaţionare şi afectivitate, copiii autişti au nevoie, ca oricare alţi copii, de sprijinul familiei.

Copilul provenit dintr-o familie care este unită în eforturi cu specialiştii în domeniu, are rezultate mult mai bune decât copilul provenit dintr-o familie care nu a cerut sprijinul specialiştilor. Astfel, o familie iubitoare nu poate suplini, indiferent de eforturile depuse, programele de specialitate. O familie care are în componenţă un copil autist va necesita sprijin din partea psihologului şi medicului psihiatru, pentru toţi membrii familiei. Copiii care au început procesul de recuperare la o vârstă mai fragedă prezintă progrese mai mari decât cei care au început procesul de recuperare la o vârstă mai mare. S-a adeverit ipoteza de "bun simţ" potrivit căreia cu cât este mai lung timpul în care copilul produce comportament autist, cu atât este mai greu ca acesta sa fie îndreptat.

Se poate vorbi de recuperare in cazul acestor copiii? Răspunsul este cu siguranţă pozitiv. Poate nu putem vorbi de o recuperare totală, dar putem ghida copiii autişti spre societate. Iar acest lucru, aşa cum am demonstrat, îl putem atinge cu ajutorul educaţiei şi cu ajutorul unei relaţii optime între specialişti şi părinţi.

joi, 3 ianuarie 2008

Program de toaletă ziua si noaptea


Program de toaletă ziua

Fără scutece şi îmbrăcat cu pantaloni şi chiloţei.

Va fi dus la baie la fiecare 30 minute. I se va spune ‘’Este timpul sa mergi la baie. Spune b-a-i-e.’’ Dacă răspunde i se va spune: Vrei să mergi la baie, foarte bine ai spus!

Dacă nu răspunde in 10 secunde se insista : Spune Baie. Daca nu raspunde se continua procedura .

Va merge la baie cu cit mai putin prompting necesar. Ne asezam in spatele lui si il promptam usor din spate pentru a merge singur la baie. Stam numai in spatele lui. Baie inseamna:

  • Mers la baie

  • Dat jos pantalonii

  • Asezat pe toaleta

  • Ridicat pantalonii

  • Spalat pe maini

Daca la un moment dat preia initiativa, este intarit verbal si asistat in continuare. Limitam conversatia cu el pe cat posibil doar la intaritor.

Daca face in toaleta va fi imediat intarit verbal: Bravo, Baiatul meu, ai facut….in toaleta. Foarte bine ca ai facut….in toaleta.. Se va limita utilizarea numelui in alte contexte. In acelasi timp i se da o bucatica de piine sau i se da telefonul sa se joace cu el. La acestea nu va avea acces in alte contexte.

Daca nu face nu I se da intaritor. Pentru a crea posibilitatea de intarire a comportamentului de a face i se vor da lichide mai mult ca de obicei.

Între vizite i se ia mânuţa şi i se pune la poponeţ pentru a controla daca are pantalonii uzi sau uscaţi. Dacă pantalonii sunt uscaţi va fi întărit verbal: Bravo Văluţu, pantalonii tai sunt uscaţi. Este bine ca nu ai făcut… în pantaloni. La fiecare 3-4 verificări uscate i se va da un întăritor preferat.

Daca s-a produs un accident va fi dus intr-o camera si schimbat, alta decit baia. I se va spune pe un ton neutru: Atinge pantalonii, Pantalonii tai sint uzi. Trebuie sa faci… la toaleta.

Cand mergem spre camera unde-l schimbam facem cat mai putin contact fizic sau vizual, si vorbind cat mai putin. Il schimbam pe cat posibil in picioare. Nu-i facem baie timp de 30 de minute dupa accident pentru a nu asocia baia decit cu succesul la toaleta.

Cand ii punem scutec nu il lasam sa stea pe spate. Trebuie sa ajute pe cat poate.

Program de toaleta – noaptea


Acest program se incepe numai dupa ce copilul s-a deprins cu utilizarea toaletei in timpul zilei.

Se culca copilul cu scutec. Cu 4 ore inainte de culcare nu se mai dau lichide.

Se duce copilul la toaleta inainte de culcare. Daca este absolut necesar i se va da o mica cantitate de lichid.

Cand parintele se duce la culcare va scula copilul si il va duce din nou la toaleta.

Parintele va urmari timp de citeva nopti si va nota orele la care copilul face pipi in timpul noptii.

Daca face de ex. la ora 2.30, il va scula la ora 2.00 si il va duce la toaleta.

A doua noapte il va duce la toaleta la ora 2.15.

A treia noapte il va duce la toaleta la ora 2.30 si asa mai departe, scopul fiind sa prelungim perioada cand nu face pipi pina dimineata, cand primul drum va fi la toaleta.

Jocul la copii in anormalitate

Motto: "Fără joc, fără copilul care vieţuieşte încă în noi toţi, vom fi întotdeauna nedesăvârşiți. Și nu doar psihic, ci și creativ, intelectual și spiritual"
-
George Sheehan -


Particularităţile jocului la copilul autist sunt:

  • Jocul este stereotip şi repetitiv, nu este elaborat, creativ.

  • În loc să creeze, să imagineze, copilul autist mimează repetitiv atitudini sau gesturi.

  • Copilul autist are un deficit în activitatea imaginativă la diferite niveluri ale simbolismului.

  • Natura simbolică a jucăriilor le este străină, nu o pot înţelege.

  • Este afectată şi abilitatea de a substitui un obiect cu altul în „jocul simbolic”, „jocuri cu roluri”. De altfel, nici nu participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri.

  • Copilul autist se joacă cu propriile lui stereotipii, el se distrează răsucind obiectele, învârtindu-le sau privind obiecte care se mişcă repetitiv (ex: privesc îndelung maşini rotative, evantaie).

Jocul ca metodă de învăţare

Jocul este în primul rând o forma e relaxare, un generator de bucurie, o recompensa în sine. Prin faptul că ajută la descărcarea energtică, la canalizarea acesteia într-o forma plăcuta, are și un foarte mare rol în dezvoltarea pihică și fizica a copiilor. În joc copilul își poate imagina ca se află în situaţii de viață deosebite în care totul decurge așa cum își doreşte sau poate întâmpina dificultăţi cărora le poate face față , într-un mediu plăcut și sigur.

Jocul este o parte integrantă a vieţii copilului, este forma cea mai accesibilă pentu a ințelege pe ceilalţi (dar și pe sine) și a se integra în lumea înconjurătoare.

Copii instituționalizați dar și cei din familiile în care se manifesta fenomenul de "dezertare" a unuia dintre părinţi sunt adesea apatici, timizi, sau aflându-se la celălalt pol sunt impulsivi și acţionează mecanic, neavând păreri, sau opinii proprii. Jocul devine forma în care ei pot experimenta, pot să-și descopere calităţile, dar și defectele, capacităţile de a întelege , învaţa din experienţe și nu este judecat pentru greşelile care pot apărea; învața să fie atent, să asculte , să înţeleagă şi să interpreteze mesajele celorlalţi.

În mediul oferit de joc, copilul interacţionează cu ceilalţi, reacţionează în conformitate cu reacţiile celorlalţi, colaborează cu aceştia pentru atingerea unui scop comun.

În joc, pentru a se desfăşura în mod normal, este nevoie ca regulile să fie respectate. Acesta este primul pas în a înţelege scopul regulilor, a normelor sociale şi morale. Odată înţelese şi acceptate regulile jocului, cresc şansele ca normele sociale să fie internalizate. Copilul se obişnuieşte să dea și să primească , sa aibă un rol în luarea deciziilor în cadrul grupului, să aibă o opinie proprie pe care să o susţină cu argumente.

Jocul oferă oportunităţi egale tuturor membrilor grupului, oferă posibilitatea respectării celuilalt ca pesoana, ca individualitate. Jocul dezvoltă spiritul de echipa având ca rezultat intelegerea diferentelor dintre experienţele proprii și cele comune.

Jocul oferă şansa experimentării competiţiei, a avantajelor obţinute în urma efortului depus, experimentarea situaţiilor competiţionale intr-o conjunctură sigură, a impactului unui succes sau eşec.

Jocul poate fi o metoda de invatare, o metoda de autoeducare prin care copilul își antrenează imaginaţia, creativitatea, capacitatea de înţelegere și depune un efort, recompensat prin el însuşi.

Prin joc poate fi încurajată responsabilizarea individuala, independentă. Copilul este pus în situaţia de a se descurca în diverse situaţii, pe cont propriu sau poate fi responsabil de evoluţia unor situaţii. Astfel experimentează impactul propriilor decizii.

Pentru un copil impulsiv, confruntarea cu situaţii diverse , într-un mediu securizat , în care să nu se simtă ameninţat și în care poate experimenta consecinţele propriilor acţiuni este o modalitate de învățare, de educare a reacţiilor.

Copiii timizi, distanţi sunt Încurajaţi să acţioneze în cadrul jocului. Li se dă posibilitatea de a experimenta în cadrul unui grup în care este promovata egalitatea de şanse intre indivizi, în care fiecare are şanse de afirmare, fiind folosite materiale accesibile, având posibilitatea de a alege.

Prin crearea unor situaţii "de viata" deosebite, copiilor li se dă posibilitatea ca prin joc sa-si exercite curiozitatea , să pună întrebări, să reacţioneze în acord cu propria capacitate de înţelegere și de acţiune , să exprime propriile acţiuni.

Folosirea jocului ca formă de învățare și dezvoltare psihică și fizică a copiilor duce la următoarele concluzii:

  • jocul ca formă plăcuta de relationare , poate fi folosit ca instrument de transmitere a unor atitudini, comportamente dar și informaţii;

  • folosirea jocului ca metoda de exersare a imaginaţiei, creativităţii;

  • folosirea jocului ca metoda de educare a comportamentelor,de internalizare a unor atitudini comportamentale;

  • utilizarea jocului ca metoda de invatare și exersare a respectării regulilor, a înţelegerii acestora ca parte integrantă a vieţii sociale;

  • jocul poate oferi cadrul de desfăşurare a unor situaţii din care să reiasă necesitatea acceptării și respectării celuilalt ca individualitate, având opinii personale, ce trebuiesc respectate.

  • jocul ca activitate competiţionala oferă posibilitatea de educare a spiritului de echipa, de intelegere și mobilizare pentru atingerean obiectivelor comune, de dezvoltare a inteligentei emoţionale.

DE CE ESTE JOCUL METODA DE ÎNVĂŢARE?

Jocul este o metoda de invatare care se adresează deopotrivă părinţilor, cadrelor didactice și pedagogului social.

Primii care aplică aceasta metoda sunt părinţii. În primul rând ei trebuie să ofere copiilor un loc clar în care sa se joace, încurajandu-i să facă acest lucru. Nu sunt necesare un milion de jucării, ci doar dispoziţia de a te juca cu copilul tău. Jocul nu se desfăşoară după program fix, ci de-a

lungul întregii zile, (chiar vieţi). Părintele este cel care trebuie să creeze atmosfera de joc. Când îți iei copilul de la scoală și aştepţi autobuzul impreuna cu el, număraţi maşinile care trec, sau numiţi culorile hainelor cu care îi imbracați sau va îmbrăcaţi. Motivați-vă copilul sa se joace, încurajându-1 mereu. Părinţii trebuie să aleagă pentru copiii lor jocuri portivite vârstei și abilităţilor, căci un joc nepotrivit, mai mult îi descurajează decât să îl provoace la învățare și cunoaştere. Totdeauna

părinţii trebuie să își încurajeze copiii să se joace, apreciindu-le jocurile. Adulţii spun adesea îmi place cum lucrezi", dar nu spun aproape niciodată" îmi place felul în care te joci".

Cum pot părinţii să încurajeze jocul copiilor lor?

  • Faceți-vă timp să observaţi cum se joacă copii dumneavoastră;

  • Jucati-vă alături de copiii dumneavoastră;

  • Lăsați-i să câştige;

  • Creati-le oportunităţi pentru jocuri libere.

Odată cu înaintarea în vârsta și intrarea la grădiniţa si apoi la scoală, lucrurile se "complică".

Deşi unanim recunoscut că jocul reprezintă activitatea dominantă la vârsta copilăriei, practicarea sa având efecte benefice în planul dezvoltării armonioase a preşcolarilor și şcolarilor mici, deşi se promovează cu insistență în pedagogie o noua orientare metodologică ce pune accent pe integrarea jocului în procesul instructiv-educativ, în practica educativă se constată însă, din păcate, ca valenţele sale informativ-formative nu sunt nici pe departe suficient valorificate.

Adeseori în grădiniţa, mai ales, se organizează jocuri lipsite de atractivitate și dinamism, care nu se deosebesc cu nimic fața de tradiţionalele activităţi comune, iar în școala primară jocul este foarte puţin prezent.

Un lucru important de care trebuie să tina cont cadrele didactice, este acela că o noţiune se învață mai repede si ramane în mintea şcolarului mai mult timp, daca este fixată prin aplicaţii practice, sub forma de joc. În clasa fiecare cadru didactic trebuie să creeze atmosfera de joc, în care jocul cu reguli să aibă întâietate (recompensă și pedeapsă).

Un al treilea domeniu de aplicare a jocului ca metoda de învățare este pedagogia socială. Consider că jocul este una din metodele cele mai importante de relationare cu "clienţii". În cadrul jocului se realizează treptat procesul de socializare a copilului, mai ales prin procesul de imitaţie și asumare de roluri care îi permit pătrunderea în universul de convieţuire a oamenilor. În felul acesta copilul învață să înţeleagă și să aprecieze conduita celorlalţi, învață să cunoască, fie și parţial, valoarea socială a acţiunilor umane, să raporteze faptele sale și ale celorlalţi la regulile morale ce dirijează relaţiile interumane. Se creează emoţia de responsabilitate directă în anumite situaţii, dorinţa de a fi de folos.

Concluzionez că prin joc are loc o largă expansiune a personalităţii, realîzandu-se o absorbţie uriaşa de experienţa si trăire de viața, de interiorizare și de creaţie, conturarea de aspiraţii, dorinţe care se manifestă direct în conduita și reprezintă latura proiectiva a personalităţii.

Jocul îi permite individului să-și realizeze " eul", să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru un moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin alte activităţi.

Politici publice de tratament şi integrare socială


Sindromul autist este încă o enigmă atât pentru specialişti, cât şî pentru cei care se confrunta zi de zi cu efectele produse de acest sindrom.

Izolaţi în lumea lor, persoanele cu autism apar ca indiferente, incapabile să stabilească o legătură emoţională cu alţii - Ei pot fi incapabili să înţeleagă gândurile, sentimentele şi nevoile altora. Adesea, limbajul şi conceptele cognitive sunt întârziate făcând dificile comunicarea şi relaţiile sociale.

Dezvoltarea limbajului şi a capacităţii de comunicare şi totodată procesul de integrare socială a copiilor autişti este dificil de realizat, dar nu imposibil. Acest proces trebuie văzut ca fiind alcătuit din mai mulţi „paşi", în final, putându-se obţine integrarea socială a acestor copii.

Aceşti, copii nu sunt. Neintegrabili din punct de vedere social, însă cei care doresc să ajute şi să participe la realizarea acestui proces de integrare socială trebuie să fie bine informaţi cu privire la acest sindrom şi la modul în care se poate ajunge la integrarea socială, dar nu în ultimul rând şi în legătură cu aspectele legate strict de personalitatea fiecărui copil în parte.

Politicile europene incluzive stabilesc faptul că şi copiii cu autism trebuie să fie educaţi în şcoli de orientare generală (obişnuite) cu condiţia să fie luate în considerare nevoile particulare ale fiecăriu copil. Acest lucru ar permite sa li se acorde un suport optim bazat pe un program educaţional individualizat incluzând predarea şi formarea unor abilităţi necesare pentru bunăstarea şi viitorul copilului. Progresul obţinut la şcoală va trebui măsurat în strânsă legătură cu potenţialul unic al copilului pentru a-şi dezvolta ca adult abilităţi de auto-îngrijire şi auto-suficienţă.

La nivelul politic ar trebui să fie întreprinse acţiuni în sensul unor politici mai incluzive pentru persoanele cu dizabilităţi în domenii destul de vaste precum sănătatea, educaţia, angajarea, îmbătrânirea şi nevoile de pe parcursul întregii vieţi. Este esenţial ca aceste politici să fie adoptate, iar copiilor şi persoanelor mai în vârstă cu autism să nu li se refuze drepturile lor fundamentale.

Deasemenea la nivelul Ministerului Sănătăţii ar trebui implementat un program de depistare a copiilor cu autism încă de la vârste foarte mici, prin intermediul medicilor de familie.

Includerea copiilor cu autism în școală/grădiniță obișnuită are efecte pozitive şi pentru copiii fără dizabilităţi, pregătindu-i pe aceştia din urmă pentru rolul de viitori posibili părinţi, vecini, prieteni, furnizori de servicii pentru aceste persoane.

Cea mai productivă formă de integrare, este integrarea totală în clase obişnuite dar cu un colectiv mai mic de elevi, cu suport specializat şi cu un program educaţional individualizat, adaptat în funcţie de capacităţile şi de nevoile fiecărui copil. Totuşi şcolile din ţara noastră nu sunt pregătite să primească copii cu autism sau cu alte dizabilitaţi, de asemenea cadrele didactice nu cunosc problematica copilului cu autism şi nu sunt formate în domeniul educaţiei integrate/inclusive, asistenţa psihopedagogică şi de specialitate şi suportul din partea profesorilor sunt insuficiente sau lipsesc în cele mai multe şcoli, numarul elevilor în clase este prea mare, părinţii copiilor obişnuiţi nu agreează ideea unui copil cu probleme care să stea alături de copilul lui şi de cele mai multe ori directorii şi personalul didactic nu sunt deschişi la solicitările părinţilor de a primi în şcoală copii cu dizabilităţi.

Integrarea socială a copiilor cu autism implică numeroşi factori, însă este foarte important ca cei care au în preajma lor astfel de copii, precum şi cei care lucrează cu ei să evalueze obiectiv şi să dezvolte capacităţile acestor copii şi sa implementeze diferite metode şi programe care să sporească posibilitatea integrării sociale a copiilor cu autism.

Comunicarea este de asemenea un pas important în integrarea socială a copiilor cu autism şi nu se referă numai la limbaj, putându-se comunica în acelaşi timp şi prin gesturi, mimică, comportamente. Astfel, învăţarea comunicării reprezintă o problemă de modificare a stilului de interacţiune între adult şi copil.

Prezenţa sau absenţa abilităţilor de limbaj are implicaţii serioase. În consecinţă, „tratamentul" autismului trebuie să se concentreze asupra dezvoltării limbajului. Rezultatele unor studii susţinute indică faptul că, totuşi, deprinderile de limbaj nu pot fi uşor dobândite de copii autişti.

Chiar dacă perspectivele unui limbaj funcţional sunt în mod tradiţional reduse, există multe cazuri de copii non-comunicativi care, încetul cu încetul, au dobândit un limbaj care le permite să intre, mai eficient, în legătură cu mediul. Chiar dacă vorbirea nu este perfect corectă, ceea ce contează sunt intenţiile şi realizările de comunicare! Cu cât un copil este mai capabil să folosească limbajul funcţional, cu atât sunt mai mari şansele ca el să acumuleze un număr cât mai mare de deprinderi sociale. Astfel, eforturile trebuie concentrate în dîrectia deprinderii copiilor cu autism să folosească o formă de comunicare semnificativă.

Tratarea autismului presupune o muncă de echipă a pedagogilor, asistenţilor sociali, psihologilor şi medicilor.

Important de menţionat este faptul că în prezent rolul asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare de specialişti care lucrează direct cu copiii cu autism (psihologi, logopezi, pedagogi de recuperare, asistenţi sociali, kinetoterapeuţi) nu este foarte bine delimitat, de cele mai multe ori asistentul social îndeplinind atribuţiile unui pedagog de recuperare.

Prin calităţile sale de mediator asistentul social are rolul de a organiza diferite activităţi defaşurate de copiii cu autism în comun cu copiii din comunitate pentru a îmbunătăţirea intreacţiunii sociale dintre aceştia şi pentru a spori şansele copiilor cu autism de a se integra în societate.

Asistentul social poate organiza şi grupuri de suport pentru părinţi, grupuri de care aceştia au mare nevoie pentru a putea depăşi de fiecare dată orice problemă pe care copilul o întâmpină.

Asistentul social poate de asemenea organiza grupuri educaţionale, în colaborare cu ceilalţi specialişti implicaţi, în vederea informării părinţilor asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copii cu handicap, dar şi a noutăţilor apărute în domeniu şi a modalităţilor de abordare a copilului autist.

De asemenea asistentul social trebuie să informeze părinţii cu privire la legislaţia în vigoare, la drepturile şi obligaţiile pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copil cu autism.

Pentru ca rezultatul procesului educaţional să fie unul de lungă durată şi cu rezultate cât mai rapide, asistentul, social are rolul de a informa şi implica părinţiii în diferite acţiuni: discuţii libere, vizitarea unor grădiniţe speciale dar şi unora obişnuite, etc.

Asistentul social ar trebui, împreună cu echipa multidisciplinară şi cu clelelalte instituţii cu atribuţii în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului să înteprindă acţiuni de prevenire şi informare a părinţilor asupra riscurilor încă din perioada intrauterină dar şi consilierea tinerelor mame cu privire la atitudinea indiferentă faţă de copil, a mamelor cu preocupări intelectuale ce nu mai sunt capabile să recunoască acel sentiment instinctiv sau intuitiv relativ la individualitatea precoce a copilului.