Corectarea vorbirii copiilor autisti

Reforma sistemului universitar

2008-01-10T02:57:00.000-08:00

Un articol interesant despre reforma sistemului universitar...
Profesorul si psihoterapeutul Daniel David: Reforma din sistemul universitar este intr-o faza primitiva!

Despre terapia copiilor cu handicap

2008-01-04T02:00:00.000-08:00

Metode specifice sunt dezvoltate in special în vederea cresterii autonomiei acestor copii.

Un bun terapeut trebuie sa dispuna de abilitatea de a interfera asupra starilor mentale ale acestor persoane, abilitatea de a utiliza aceste informatii pentru a interpreta ceea ce spun, abilitatea de a da un sens comportamentului lor si de a face predictii asupra comportamentului lor in viitor. Trebuie sa aive abilitatea de a citii gandurile care se bazeaza pe principiul:a vedea conduce la a cunoaste, citii dorintele (un copil de 2 ani intelege ca batutul din picior inseamna nerabdare), citii emotiile (expresii faciale: bucurie, tristete, furie etc.) si jocul symbolic (ex. banana – telefon).

Copii cu autism nu au capacitatea de a: lua in considerare ce stiu altii, de a “negocia relatia de prietenie” prin citirea si raspunderea la intentii, de a citi nivelul de interes din vorbirea celuilalt, de a anticipa ce ar putea cineva gandi din actiunile acestuia, de a intelege greselile altora, motivatia actiunilor, de a folosi adecvat comportamentele non-verbale precum: „privirea ochi in ochi”, expresia faciala a emotiilor, postura corpului si gesturile care exprima interactiunea sociala, capacitatea de a initia si dezvolta relatii cu cei de aceeasi varsta, nevoia de a cauta motive de bucurie in relatia cu alte persoane (exprimate prin incapacitatea de a se bucura aratand, cautand sau aducand un obiect de interes comun), absenta reciprocitatii emotionale si sociale.

De aceea sunt necesare : prezentarea de fotografii si desene schematice ale expresiilor faciale, prezentarea de situatii de dorinte si de situatii de determinare a emotiilor.

Comunicarea este afectata de: intarzierea sau absenta totala a dezvoltarii limbajului vorbit la copiii cu un limbaj adecvat este prezentata o inabilitate profunda de a initia si sustine o conversatie cu alte persoane, folosirea unui limbaj stereotip si repetitiv sau idiosincratic, absenta unui joc social-imitativ, limbajul verbal este insuficient dezvoltat si nu este acompaniat de limbajul non-verbal, incapacitate si esec in initierea si sustinerea conversatiei, limbajul este stereotip si repetitiv, cu utilizarea de cuvinte si fraze idiosincratice, jocul imitativ este sarac.

Comportamentele copiilor cu autism sunt stereotipe precum „falfaitul mainilor”, „topait”, „mers pe varfuri”, „leganat”, cei mai multi dintre ei au un grad crescut de hiperactivitate motorie, copilul autist poate avea gesturi, atitudini, miscari faciale sau posturi stereotipe pe care le poate mentine un timp indelungat, examineaza obiectele straine mirosindu-le sau atingandu-le cu limba, pipaindu-le structura, ascultand zgomotul pe care il fac, pare uneori fascinat de ceea ce descopera, poate repeta in mod stereotip diferite sunete fara valoare de comunicare, sunete pe care le poate inlocui cu altele dupa catva timp.

Comportamentul este afectat de: preocuparea anormala ca interes si intensitate pentru un comportament stereotip si repetitiv, inflexibilitate la schimbare, aderenta nefunctionala la ritualuri specifice sau la rutina, manierisme motorii stereotipe si repetitive (rasuciri ale degetelor, mainilor, fluturari ale mainilor, miscari complexe ale intregului corp), preocuparea permanenta pentru o anumita parte a unui obiect, functionarea anormala sau intarzierea in dezvoltarea a cel putin uneia dintre urmatoarele arii de dezvoltare, cu debutul inainte de 3ani: interactiunea sociala, limbajul folosit in relatie cu comunicarea sociala, jocul simbolic si imaginativ, copiii pot avea preocupari si interese anormale in continutul lor si in intensitatea cu care se manifesta, pot avea uneori o aderenta exagerata pentru rutine si ritualuri proprii, comportament motor stereotip si repetitiv, cu fluturarea mainilor, rotirea lor si rotirea intregului corp, preocupari pentru joc stereotip si parti ale obiectelor, sau cu obiecte nefunctionale; miroase, atinge cu limba, sau asculta zgomotul obiectelor.

Exista un mare deficit in exprimarea afectiunii si in initierea interactiunii sociale: copilul se poarta de parca n-ar observa ceea ce se intampla in jurul lui, are o atitudine indifernta chiar cu persoanele cele mai apropiate, este dezinteresat de discutia cu ceilalti, nu arata preocupare pentru a-si exprima sentimentele sau emotiile, nu-si exteriorizeaza dorintele, nu simte nevoia sa fie mangaiat, laudat, nu plange daca se loveste, pare neatent la obiectele din jur, nu priveste interlocutorul in ochi, dand impresia ca se uita in gol, nu i se poate capta atentia sau interesul, foarte rar privesc adultul in ochi; pot avea contact vizual doar pentru foarte putin timp si pote fi atras numai de obiectul care ii preocupa in mod special, nu se joaca cu alti copii, copilul autist prefera jocurile solitare, stereotipe, sarace, neelaborate, copiii autisti au aceasta incapacitate profunda de a relationa empatic cu propria mama sau cu alte persoana.

La copilul cu autism limbajul fie este absent, fie exista, dar are cateva particularitati specifice autismului.

Cercetarile arata ca ca pana la 50% din copii autisti raman fara limbaj, copilul pare ca nu intelege ce i se spune sau intelege dar nu raspunde sau raspunsul este relativ – rareori utilizeaza limbajul nonverbal, aratand cu degetul obiectul pe care il doreste sau ia mana mamei pentru a arata obiectul dorit. In momentul in care reusim achizitionarea limbajului la un copil cu autism trebuie sa avem in vedere ca nu cumva sa se piarda functia de comunicare, sa se inteleaga exact sensul cuvintelor si a frazelor, sa se utilizeze limbajul in contextul adecvat, sa inteleaga exact cuvantul nou invatat si sa faca asocieri corecte in orice context bazandu-se pe atribute functionale, sa inteleaga cuvintele cu mai multe sensuri, sa inteleaga exact verbele „a da” si „a lua” cat si utilizarea pronumelui personal la persoana I; dupa ce este instalata ecolalia aceasta trebuie indepartata, trebuie invatati sa isi exprime emotiile prin tonul vocii si sa se evite repetarea intonatiei. Copiii autisti trebuie invatati sa poarte o conversatie si sa o mentina. Trebuie invatati sa ne priveasca in ochi, sa anticipeze sensul conversatiei – de fapt nu sunt interesati sa o faca. Trebuie invatati sa raspunda la cat mai multe intrebari, sa foloseasca gesturile pentru a comunica.

Rezistenta la schimbare este greu de atins, orice modificare in mediul lor si in stereotipul lor de viata poate declansa o stare emotionala accentuata, cu tipete si agitatie bizara, prefera reclamele, insista sa se imbrace cu aceleasi haine, obiectelor din casa trebuie sa li se respecte locul, trebuie respectat acelasi drum spre parc altfel se pot declansa reactii catastrofice.

Copii autisti prefera sa „se joace” cu obiecte, nu cu jucarii, de aceea ei trebuie invatati sa se joace cu jucariile, trebuie dezobijnuiti sa scape de anumite atasamente bizare cum ar fi: un ciob, o cheie, o sfoara, o cutiuta, o bucata de material, o carte, fata de „sunetul apei care curge”, fata de „fosnetul hartiei”, pot invarti sau atinge la nesfarsit un obiect numai pentru sunetul pe care-l produce etc. Modificarile de ritual duc la anxietate si agitatie extrema. Se pot trage de par, se pot lovi in piept, isi pot musca degetul, se pot lovi peste fata pana se invinetesc. Parca nu simt durerea, nici a lor dar nici a altora.

Camera de stimulare senzorială a copilului cu autism, ADHD şi a celui cu sindrom Down

2008-01-04T01:47:00.000-08:00

Camera multisenzoriala poate deschide o lume noua pentru persoanele cu dizabilitati.

Camera de terapie ocupationala sau multisenzoriala s-a demonstrat ca stimuleaza abilitatile cum ar fi dezvoltarea senzoriala (auz, vaz, gust, miros si atingere), coordonarea oculo-motorie, cauza efect, dezvoltarea limbajului, controlul asupra mediului si relaxarea, lucrand la inceput pe miros , muzica, atingeri si gusturi, ajungand sa promovam activitatea intelectuala si sa incurajam relaxarea in timpul stimularii simturilor copiilor.Atentia trebuie concentrata pe diferite experiente senzoriale.Stimularea usoar scade agitatia copilului il linisteste, relaxeaza, le place si le creste perioada de concentrare a atentiei asupra unei sarcini.

Decorati camera cu diferite lumini, pictati geamurile, puneti muzica in camera, prezentati imagini relaxante. Pe podea utilizati perne cu bile, perne de diferite texturi, covoare din piese sau spuma, blana de oaie, perne, scaune cu bile..

Efecte de lumini cum sunt proiectoarele care disperseaza lumina in toata camera, lampi, spoturi luminoase, panouri cu stelute, figuri fosforescente(luminoase), lumini de Craciun (instalatii) lampa care face bule, lumini negre,, proiector, lumini din fibre optica Minge de discoteca, Lumini cu aprindere intermitenta(decoratiuni pom de Craciun), jucarii care se aprind sau fac zgomot, stralucesc in intuneric sunt calde sau reci..

Acvariu, oglinzi care nu se sparg, Forme care reflecta lumina, Hartie staniol, Televizor cu DVD si video, Mingi si jucarii care se aprind, Jucarii di fibra optica, Moristi si jucarii care se invart, Coarda elastica, Lipici stralucitor, Baloane de sapun, pictatul cu degetele, folosirea plastelinei, atingerea si simtirea mingiilor de bumbac, acoperirea cu diverse materiale textile de contexturi diferite, pene si hartia satinata.

jucarii care ofera efecte vizuale care vibreaza, fac zgomot sau pot fi simtite tactil : Placute tactile,Tigla, Pensule, Pamatuf ,perie de masaj, pensula de unghii, pensula vegetala, pensula de pictat, Lufe si bureti, Kush ball, Manusa de masaj, Roca vulcanica, Inele, Jucarii cu varfuri ascutite, Bile tactile colorate, Mingie mica agatata de un elastic, Jucarii vibratoare, Scaun de masaj, Blana de oaie, Sac de dormit, Rola de pictat, bucata de material incalzit, Punga de gheata, Masca de fata, Saltea cu apa, Perna vibratoare, Aparat de masaj, Mingi care se pot strange, Plastelina, Rola din material pufos, Bandaje diferite, Pamatuf de curatat praf, Perne cu bile, Veste cu greutate, Lada cu nisip, Vopsele de pictat cu degete, Mingi de bumbac, Pene, Cutii cu orez. Jucariile folosite trebuie sa se poata spala.

Efecte sonore cum ar fi muzica pentru copii, sunete din natura sau cum ar fi ale unor animale,ex: Sunetele scoase de delfini, Bete de ploaie, Clopotei, Muzica de relaxare,Xilofon,Perna cu radio,Truinghi, tamburina toba, Boxe, Sunete din natura, Mingi care tipa, Jucarii muzicale, Clopotei de usa. aromoterapie, uleiuri si substante racoritoare (folosirea unor esente care calmeaza si stimulează)

Experiente de testare a diferitelor gusturi folosind mancaruri si bauturi diferite.

Stativ cu mirosuri diferite, Lotiuni, Uleiuri esentiale, Spray de corp, Arome revigorante, Ulei de masaj, Perne mirositoare, Aroma de camera

Comunicarea pentru autişti

2008-01-04T01:22:00.000-08:00

Motto: "Problema cu comunicarea este iluzia că s-a întâmplat." - George B. Show -

Trăim într-o lume în care comunicarea ocupă un loc central. Trăim intr-o lume a cuvântului şi a relaţiilor stabilite de acesta.

De asemenea, trăim într-o lume în care pragul între individualitate şi colectivitate este foarte fragil. În ce fel şi când avem dreptul să ne retragem în propria fiinţă, în propria iume? Când este momentul în care acest lucru depăşeşte graniţa normalului?

Pentru copiii autişti, care refuză să privescă în ochi, care deseori refuză să vorbescă, care se învârt în jurul propriei fiinţe, graniţa normalului este vizibil depăşită. Dincolo de miturile înlocuirii lor de către zâne, dincolo de miturile unei vieţi bogate interior, studiile arată că aceşti copii au nevoie de ajutor şi că sunt de fapt, victimele biologicului.

Dar, aşa cum se întâmplă la început de drum, datele despre această boală sunt încă precare. Nu există medicamente care să poată îmbunătăţi starea persoanelor autiste, nu există nici un leac miraculos care să reuşească să străpungă bariera de singurătate care îi separă pe copiii autişti de restul lumii. Există, însă, o cale anevoioasă ale cărei rezultate nu pot fi garantate în mod cert. Această cale este educaţia.

Mult mai mult decât în cazul unor copii normali, educaţia încearcă să-i facă pe copiii autişti să devină. Pentru că a trăi întru nu înseamnă a trăi rupt de lume, ci a stabili o armonie între fiinţa interioară şi ceilalţi.

Procesul recuperării prin educaţie rămîne, deci, singura alternativă viabilă pentru a putea ajuta aceşti copii. în urma studiilor de caz, s-au adeverit ipotezele cercetării. Astfel:

Copiii proveniţi din centre de plasament, deşi au avut o evoluţie bună în urma procesului de recuperare, nu pot egala progresele copiilor crescuţi în familii. Chiar dacă vorbim despre autism ca despre o tulburare ce afectează procesul de relaţionare şi afectivitate, copiii autişti au nevoie, ca oricare alţi copii, de sprijinul familiei.

Copilul provenit dintr-o familie care este unită în eforturi cu specialiştii în domeniu, are rezultate mult mai bune decât copilul provenit dintr-o familie care nu a cerut sprijinul specialiştilor. Astfel, o familie iubitoare nu poate suplini, indiferent de eforturile depuse, programele de specialitate. O familie care are în componenţă un copil autist va necesita sprijin din partea psihologului şi medicului psihiatru, pentru toţi membrii familiei. Copiii care au început procesul de recuperare la o vârstă mai fragedă prezintă progrese mai mari decât cei care au început procesul de recuperare la o vârstă mai mare. S-a adeverit ipoteza de "bun simţ" potrivit căreia cu cât este mai lung timpul în care copilul produce comportament autist, cu atât este mai greu ca acesta sa fie îndreptat.

Se poate vorbi de recuperare in cazul acestor copiii? Răspunsul este cu siguranţă pozitiv. Poate nu putem vorbi de o recuperare totală, dar putem ghida copiii autişti spre societate. Iar acest lucru, aşa cum am demonstrat, îl putem atinge cu ajutorul educaţiei şi cu ajutorul unei relaţii optime între specialişti şi părinţi.

Program de toaletă ziua si noaptea

2008-01-03T10:57:00.000-08:00

Program de toaletă ziua

Fără scutece şi îmbrăcat cu pantaloni şi chiloţei.

Va fi dus la baie la fiecare 30 minute. I se va spune ‘’Este timpul sa mergi la baie. Spune b-a-i-e.’’ Dacă răspunde i se va spune: Vrei să mergi la baie, foarte bine ai spus!

Dacă nu răspunde in 10 secunde se insista : Spune Baie. Daca nu raspunde se continua procedura .

Va merge la baie cu cit mai putin prompting necesar. Ne asezam in spatele lui si il promptam usor din spate pentru a merge singur la baie. Stam numai in spatele lui. Baie inseamna:

Mers la baie
Dat jos pantalonii
Asezat pe toaleta
Ridicat pantalonii
Spalat pe maini

Daca la un moment dat preia initiativa, este intarit verbal si asistat in continuare. Limitam conversatia cu el pe cat posibil doar la intaritor.

Daca face in toaleta va fi imediat intarit verbal: Bravo, Baiatul meu, ai facut….in toaleta. Foarte bine ca ai facut….in toaleta.. Se va limita utilizarea numelui in alte contexte. In acelasi timp i se da o bucatica de piine sau i se da telefonul sa se joace cu el. La acestea nu va avea acces in alte contexte.

Daca nu face nu I se da intaritor. Pentru a crea posibilitatea de intarire a comportamentului de a face i se vor da lichide mai mult ca de obicei.

Între vizite i se ia mânuţa şi i se pune la poponeţ pentru a controla daca are pantalonii uzi sau uscaţi. Dacă pantalonii sunt uscaţi va fi întărit verbal: Bravo Văluţu, pantalonii tai sunt uscaţi. Este bine ca nu ai făcut… în pantaloni. La fiecare 3-4 verificări uscate i se va da un întăritor preferat.

Daca s-a produs un accident va fi dus intr-o camera si schimbat, alta decit baia. I se va spune pe un ton neutru: Atinge pantalonii, Pantalonii tai sint uzi. Trebuie sa faci… la toaleta.

Cand mergem spre camera unde-l schimbam facem cat mai putin contact fizic sau vizual, si vorbind cat mai putin. Il schimbam pe cat posibil in picioare. Nu-i facem baie timp de 30 de minute dupa accident pentru a nu asocia baia decit cu succesul la toaleta.

Cand ii punem scutec nu il lasam sa stea pe spate. Trebuie sa ajute pe cat poate.

Program de toaleta – noaptea

Acest program se incepe numai dupa ce copilul s-a deprins cu utilizarea toaletei in timpul zilei.

Se culca copilul cu scutec. Cu 4 ore inainte de culcare nu se mai dau lichide.

Se duce copilul la toaleta inainte de culcare. Daca este absolut necesar i se va da o mica cantitate de lichid.

Cand parintele se duce la culcare va scula copilul si il va duce din nou la toaleta.

Parintele va urmari timp de citeva nopti si va nota orele la care copilul face pipi in timpul noptii.

Daca face de ex. la ora 2.30, il va scula la ora 2.00 si il va duce la toaleta.

A doua noapte il va duce la toaleta la ora 2.15.

A treia noapte il va duce la toaleta la ora 2.30 si asa mai departe, scopul fiind sa prelungim perioada cand nu face pipi pina dimineata, cand primul drum va fi la toaleta.

Jocul la copii in anormalitate

2008-01-03T10:36:00.000-08:00

Motto: "Fără joc, fără copilul care vieţuieşte încă în noi toţi, vom fi întotdeauna nedesăvârşiți. Și nu doar psihic, ci și creativ, intelectual și spiritual"
- George Sheehan -

Particularităţile jocului la copilul autist sunt:

Jocul este stereotip şi repetitiv, nu este elaborat, creativ.
În loc să creeze, să imagineze, copilul autist mimează repetitiv atitudini sau gesturi.
Copilul autist are un deficit în activitatea imaginativă la diferite niveluri ale simbolismului.
Natura simbolică a jucăriilor le este străină, nu o pot înţelege.
Este afectată şi abilitatea de a substitui un obiect cu altul în „jocul simbolic”, „jocuri cu roluri”. De altfel, nici nu participă şi nici nu înţeleg astfel de jocuri.
Copilul autist se joacă cu propriile lui stereotipii, el se distrează răsucind obiectele, învârtindu-le sau privind obiecte care se mişcă repetitiv (ex: privesc îndelung maşini rotative, evantaie).

Jocul ca metodă de învăţare

Jocul este în primul rând o forma e relaxare, un generator de bucurie, o recompensa în sine. Prin faptul că ajută la descărcarea energtică, la canalizarea acesteia într-o forma plăcuta, are și un foarte mare rol în dezvoltarea pihică și fizica a copiilor. În joc copilul își poate imagina ca se află în situaţii de viață deosebite în care totul decurge așa cum își doreşte sau poate întâmpina dificultăţi cărora le poate face față , într-un mediu plăcut și sigur.

Jocul este o parte integrantă a vieţii copilului, este forma cea mai accesibilă pentu a ințelege pe ceilalţi (dar și pe sine) și a se integra în lumea înconjurătoare.

Copii instituționalizați dar și cei din familiile în care se manifesta fenomenul de "dezertare" a unuia dintre părinţi sunt adesea apatici, timizi, sau aflându-se la celălalt pol sunt impulsivi și acţionează mecanic, neavând păreri, sau opinii proprii. Jocul devine forma în care ei pot experimenta, pot să-și descopere calităţile, dar și defectele, capacităţile de a întelege , învaţa din experienţe și nu este judecat pentru greşelile care pot apărea; învața să fie atent, să asculte , să înţeleagă şi să interpreteze mesajele celorlalţi.

În mediul oferit de joc, copilul interacţionează cu ceilalţi, reacţionează în conformitate cu reacţiile celorlalţi, colaborează cu aceştia pentru atingerea unui scop comun.

În joc, pentru a se desfăşura în mod normal, este nevoie ca regulile să fie respectate. Acesta este primul pas în a înţelege scopul regulilor, a normelor sociale şi morale. Odată înţelese şi acceptate regulile jocului, cresc şansele ca normele sociale să fie internalizate. Copilul se obişnuieşte să dea și să primească , sa aibă un rol în luarea deciziilor în cadrul grupului, să aibă o opinie proprie pe care să o susţină cu argumente.

Jocul oferă oportunităţi egale tuturor membrilor grupului, oferă posibilitatea respectării celuilalt ca pesoana, ca individualitate. Jocul dezvoltă spiritul de echipa având ca rezultat intelegerea diferentelor dintre experienţele proprii și cele comune.

Jocul oferă şansa experimentării competiţiei, a avantajelor obţinute în urma efortului depus, experimentarea situaţiilor competiţionale intr-o conjunctură sigură, a impactului unui succes sau eşec.

Jocul poate fi o metoda de invatare, o metoda de autoeducare prin care copilul își antrenează imaginaţia, creativitatea, capacitatea de înţelegere și depune un efort, recompensat prin el însuşi.

Prin joc poate fi încurajată responsabilizarea individuala, independentă. Copilul este pus în situaţia de a se descurca în diverse situaţii, pe cont propriu sau poate fi responsabil de evoluţia unor situaţii. Astfel experimentează impactul propriilor decizii.

Pentru un copil impulsiv, confruntarea cu situaţii diverse , într-un mediu securizat , în care să nu se simtă ameninţat și în care poate experimenta consecinţele propriilor acţiuni este o modalitate de învățare, de educare a reacţiilor.

Copiii timizi, distanţi sunt Încurajaţi să acţioneze în cadrul jocului. Li se dă posibilitatea de a experimenta în cadrul unui grup în care este promovata egalitatea de şanse intre indivizi, în care fiecare are şanse de afirmare, fiind folosite materiale accesibile, având posibilitatea de a alege.

Prin crearea unor situaţii "de viata" deosebite, copiilor li se dă posibilitatea ca prin joc sa-si exercite curiozitatea , să pună întrebări, să reacţioneze în acord cu propria capacitate de înţelegere și de acţiune , să exprime propriile acţiuni.

Folosirea jocului ca formă de învățare și dezvoltare psihică și fizică a copiilor duce la următoarele concluzii:

jocul ca formă plăcuta de relationare , poate fi folosit ca instrument de transmitere a unor atitudini, comportamente dar și informaţii;
folosirea jocului ca metoda de exersare a imaginaţiei, creativităţii;
folosirea jocului ca metoda de educare a comportamentelor,de internalizare a unor atitudini comportamentale;
utilizarea jocului ca metoda de invatare și exersare a respectării regulilor, a înţelegerii acestora ca parte integrantă a vieţii sociale;
jocul poate oferi cadrul de desfăşurare a unor situaţii din care să reiasă necesitatea acceptării și respectării celuilalt ca individualitate, având opinii personale, ce trebuiesc respectate.
jocul ca activitate competiţionala oferă posibilitatea de educare a spiritului de echipa, de intelegere și mobilizare pentru atingerean obiectivelor comune, de dezvoltare a inteligentei emoţionale.

DE CE ESTE JOCUL METODA DE ÎNVĂŢARE?

Jocul este o metoda de invatare care se adresează deopotrivă părinţilor, cadrelor didactice și pedagogului social.

Primii care aplică aceasta metoda sunt părinţii. În primul rând ei trebuie să ofere copiilor un loc clar în care sa se joace, încurajandu-i să facă acest lucru. Nu sunt necesare un milion de jucării, ci doar dispoziţia de a te juca cu copilul tău. Jocul nu se desfăşoară după program fix, ci de-a

lungul întregii zile, (chiar vieţi). Părintele este cel care trebuie să creeze atmosfera de joc. Când îți iei copilul de la scoală și aştepţi autobuzul impreuna cu el, număraţi maşinile care trec, sau numiţi culorile hainelor cu care îi imbracați sau va îmbrăcaţi. Motivați-vă copilul sa se joace, încurajându-1 mereu. Părinţii trebuie să aleagă pentru copiii lor jocuri portivite vârstei și abilităţilor, căci un joc nepotrivit, mai mult îi descurajează decât să îl provoace la învățare și cunoaştere. Totdeauna

părinţii trebuie să își încurajeze copiii să se joace, apreciindu-le jocurile. Adulţii spun adesea ^” îmi place cum lucrezi", dar nu spun aproape niciodată" îmi place felul în care te joci".

Cum pot părinţii să încurajeze jocul copiilor lor?

Faceți-vă timp să observaţi cum se joacă copii dumneavoastră;
Jucati-vă alături de copiii dumneavoastră;
Lăsați-i să câştige;
Creati-le oportunităţi pentru jocuri libere.

Odată cu înaintarea în vârsta și intrarea la grădiniţa si apoi la scoală, lucrurile se "complică".

Deşi unanim recunoscut că jocul reprezintă activitatea dominantă la vârsta copilăriei, practicarea sa având efecte benefice în planul dezvoltării armonioase a preşcolarilor și şcolarilor mici, deşi se promovează cu insistență în pedagogie o noua orientare metodologică ce pune accent pe integrarea jocului în procesul instructiv-educativ, în practica educativă se constată însă, din păcate, ca valenţele sale informativ-formative nu sunt nici pe departe suficient valorificate.

Adeseori în grădiniţa, mai ales, se organizează jocuri lipsite de atractivitate și dinamism, care nu se deosebesc cu nimic fața de tradiţionalele activităţi comune, iar în școala primară jocul este foarte puţin prezent.

Un lucru important de care trebuie să tina cont cadrele didactice, este acela că o noţiune se învață mai repede si ramane în mintea şcolarului mai mult timp, daca este fixată prin aplicaţii practice, sub forma de joc. În clasa fiecare cadru didactic trebuie să creeze atmosfera de joc, în care jocul cu reguli să aibă întâietate (recompensă și pedeapsă).

Un al treilea domeniu de aplicare a jocului ca metoda de învățare este pedagogia socială. Consider că jocul este una din metodele cele mai importante de relationare cu "clienţii". În cadrul jocului se realizează treptat procesul de socializare a copilului, mai ales prin procesul de imitaţie și asumare de roluri care îi permit pătrunderea în universul de convieţuire a oamenilor. În felul acesta copilul învață să înţeleagă și să aprecieze conduita celorlalţi, învață să cunoască, fie și parţial, valoarea socială a acţiunilor umane, să raporteze faptele sale și ale celorlalţi la regulile morale ce dirijează relaţiile interumane. Se creează emoţia de responsabilitate directă în anumite situaţii, dorinţa de a fi de folos.

Concluzionez că prin joc are loc o largă expansiune a personalităţii, realîzandu-se o absorbţie uriaşa de experienţa si trăire de viața, de interiorizare și de creaţie, conturarea de aspiraţii, dorinţe care se manifestă direct în conduita și reprezintă latura proiectiva a personalităţii.

Jocul îi permite individului să-și realizeze " eul", să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru un moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin alte activităţi.

Politici publice de tratament şi integrare socială

2008-01-03T10:27:00.000-08:00

Sindromul autist este încă o enigmă atât pentru specialişti, cât şî pentru cei care se confrunta zi de zi cu efectele produse de acest sindrom.

Izolaţi în lumea lor, persoanele cu autism apar ca indiferente, incapabile să stabilească o legătură emoţională cu alţii - Ei pot fi incapabili să înţeleagă gândurile, sentimentele şi nevoile altora. Adesea, limbajul şi conceptele cognitive sunt întârziate făcând dificile comunicarea şi relaţiile sociale.

Dezvoltarea limbajului şi a capacităţii de comunicare şi totodată procesul de integrare socială a copiilor autişti este dificil de realizat, dar nu imposibil. Acest proces trebuie văzut ca fiind alcătuit din mai mulţi „paşi", în final, putându-se obţine integrarea socială a acestor copii.

Aceşti, copii nu sunt. Neintegrabili din punct de vedere social, însă cei care doresc să ajute şi să participe la realizarea acestui proces de integrare socială trebuie să fie bine informaţi cu privire la acest sindrom şi la modul în care se poate ajunge la integrarea socială, dar nu în ultimul rând şi în legătură cu aspectele legate strict de personalitatea fiecărui copil în parte.

Politicile europene incluzive stabilesc faptul că şi copiii cu autism trebuie să fie educaţi în şcoli de orientare generală (obişnuite) cu condiţia să fie luate în considerare nevoile particulare ale fiecăriu copil. Acest lucru ar permite sa li se acorde un suport optim bazat pe un program educaţional individualizat incluzând predarea şi formarea unor abilităţi necesare pentru bunăstarea şi viitorul copilului. Progresul obţinut la şcoală va trebui măsurat în strânsă legătură cu potenţialul unic al copilului pentru a-şi dezvolta ca adult abilităţi de auto-îngrijire şi auto-suficienţă.

La nivelul politic ar trebui să fie întreprinse acţiuni în sensul unor politici mai incluzive pentru persoanele cu dizabilităţi în domenii destul de vaste precum sănătatea, educaţia, angajarea, îmbătrânirea şi nevoile de pe parcursul întregii vieţi. Este esenţial ca aceste politici să fie adoptate, iar copiilor şi persoanelor mai în vârstă cu autism să nu li se refuze drepturile lor fundamentale.

Deasemenea la nivelul Ministerului Sănătăţii ar trebui implementat un program de depistare a copiilor cu autism încă de la vârste foarte mici, prin intermediul medicilor de familie.

Includerea copiilor cu autism în școală/grădiniță obișnuită are efecte pozitive şi pentru copiii fără dizabilităţi, pregătindu-i pe aceştia din urmă pentru rolul de viitori posibili părinţi, vecini, prieteni, furnizori de servicii pentru aceste persoane.

Cea mai productivă formă de integrare, este integrarea totală în clase obişnuite dar cu un colectiv mai mic de elevi, cu suport specializat şi cu un program educaţional individualizat, adaptat în funcţie de capacităţile şi de nevoile fiecărui copil. Totuşi şcolile din ţara noastră nu sunt pregătite să primească copii cu autism sau cu alte dizabilitaţi, de asemenea cadrele didactice nu cunosc problematica copilului cu autism şi nu sunt formate în domeniul educaţiei integrate/inclusive, asistenţa psihopedagogică şi de specialitate şi suportul din partea profesorilor sunt insuficiente sau lipsesc în cele mai multe şcoli, numarul elevilor în clase este prea mare, părinţii copiilor obişnuiţi nu agreează ideea unui copil cu probleme care să stea alături de copilul lui şi de cele mai multe ori directorii şi personalul didactic nu sunt deschişi la solicitările părinţilor de a primi în şcoală copii cu dizabilităţi.

Integrarea socială a copiilor cu autism implică numeroşi factori, însă este foarte important ca cei care au în preajma lor astfel de copii, precum şi cei care lucrează cu ei să evalueze obiectiv şi să dezvolte capacităţile acestor copii şi sa implementeze diferite metode şi programe care să sporească posibilitatea integrării sociale a copiilor cu autism.

Comunicarea este de asemenea un pas important în integrarea socială a copiilor cu autism şi nu se referă numai la limbaj, putându-se comunica în acelaşi timp şi prin gesturi, mimică, comportamente. Astfel, învăţarea comunicării reprezintă o problemă de modificare a stilului de interacţiune între adult şi copil.

Prezenţa sau absenţa abilităţilor de limbaj are implicaţii serioase. În consecinţă, „tratamentul" autismului trebuie să se concentreze asupra dezvoltării limbajului. Rezultatele unor studii susţinute indică faptul că, totuşi, deprinderile de limbaj nu pot fi uşor dobândite de copii autişti.

Chiar dacă perspectivele unui limbaj funcţional sunt în mod tradiţional reduse, există multe cazuri de copii non-comunicativi care, încetul cu încetul, au dobândit un limbaj care le permite să intre, mai eficient, în legătură cu mediul. Chiar dacă vorbirea nu este perfect corectă, ceea ce contează sunt intenţiile şi realizările de comunicare! Cu cât un copil este mai capabil să folosească limbajul funcţional, cu atât sunt mai mari şansele ca el să acumuleze un număr cât mai mare de deprinderi sociale. Astfel, eforturile trebuie concentrate în dîrectia deprinderii copiilor cu autism să folosească o formă de comunicare semnificativă.

Tratarea autismului presupune o muncă de echipă a pedagogilor, asistenţilor sociali, psihologilor şi medicilor.

Important de menţionat este faptul că în prezent rolul asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare de specialişti care lucrează direct cu copiii cu autism (psihologi, logopezi, pedagogi de recuperare, asistenţi sociali, kinetoterapeuţi) nu este foarte bine delimitat, de cele mai multe ori asistentul social îndeplinind atribuţiile unui pedagog de recuperare.

Prin calităţile sale de mediator asistentul social are rolul de a organiza diferite activităţi defaşurate de copiii cu autism în comun cu copiii din comunitate pentru a îmbunătăţirea intreacţiunii sociale dintre aceştia şi pentru a spori şansele copiilor cu autism de a se integra în societate.

Asistentul social poate organiza şi grupuri de suport pentru părinţi, grupuri de care aceştia au mare nevoie pentru a putea depăşi de fiecare dată orice problemă pe care copilul o întâmpină.

Asistentul social poate de asemenea organiza grupuri educaţionale, în colaborare cu ceilalţi specialişti implicaţi, în vederea informării părinţilor asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copii cu handicap, dar şi a noutăţilor apărute în domeniu şi a modalităţilor de abordare a copilului autist.

De asemenea asistentul social trebuie să informeze părinţii cu privire la legislaţia în vigoare, la drepturile şi obligaţiile pe care aceştia le au în calitate de părinţi ai unui copil cu autism.

Pentru ca rezultatul procesului educaţional să fie unul de lungă durată şi cu rezultate cât mai rapide, asistentul, social are rolul de a informa şi implica părinţiii în diferite acţiuni: discuţii libere, vizitarea unor grădiniţe speciale dar şi unora obişnuite, etc.

Asistentul social ar trebui, împreună cu echipa multidisciplinară şi cu clelelalte instituţii cu atribuţii în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului să înteprindă acţiuni de prevenire şi informare a părinţilor asupra riscurilor încă din perioada intrauterină dar şi consilierea tinerelor mame cu privire la atitudinea indiferentă faţă de copil, a mamelor cu preocupări intelectuale ce nu mai sunt capabile să recunoască acel sentiment instinctiv sau intuitiv relativ la individualitatea precoce a copilului.

Egalizarea sanselor

2008-01-03T10:15:00.000-08:00

Un număr mare de practicieni, cadre didactice (lucrători sociali, pedagogi sociali) au o atitudine de respingere, autoritate faţă de copii, care au generat conflicte, atât între ei, cât şi copil - educator.
Datorită marginalizării, lipsei de afectivitate, copiii s-au izolat, trăind o stare de disconfort "în lumea lor", nefiind în stare : să comunice, să relaţioneze între ei, să colaboreze etc.
Indiferent de tipul de handicap pe care îl are o persoană, ea are
dreptul de a i se asigura egalizarea şanselor. Acest lucru se realizează prin
normalizare, integrarea şi participarea împreuna cu ceilalţi, consideraţi
obişnuiţi, astfel încât persoana cu handicap să îşi dezvolte la maximum
potenţialul să fie ajutat de ceilalţi, fie prin copierea şi adaptarea în timp a
deprinderilor, comportamentelor celorlalţi prin joc.
Aceste jocuri dezvoltă: vorbirea, concentrarea, gândirea, atenţia,
imaginaţia, limbajul, dorinţa de a vorbii.
Jocurile necesită: dinamică, atenţie, înţelegerea regulilor, dezvoltarea unor strategii, lucru in echipă, cooperare (acceptare), comunicare.
Jocurile stabilesc: relaţiile, gradul de acceptare între ei, cum se simt în grupul respectiv, încredere în sine bazată pe acceptarea de sine.
În cadrul programelor de integrare a copiilor cu cerinţe speciale trebuie monitorizaţi permanent de către persoane calificate în domeniul pedagogiei sociale (psihopedagogiei speciale, asistenţa socială etc.) care pot interveni atât în sprijinul copiilor cu cerinţe speciale, al părinţilor, cât şi în sprijinul personalului şi a conducerii instituţiei.
Informarea permite creşterea gradului de conştientizare a societăţii în legătură cu problemele persoanelor cu handicap. Persoanele cu handicap sau familiile lor trebuie să aibă acces la toate informaţiile referitoare la diagnostic, drepturi, servicii şi programe disponibile. Pentru ca informaţiile să fie accesibile, este necesară folosirea unor tehnici adaptate: Braille, înregistrări pe bandă, tipărituri în funcţie de gradul de handicap. Informaţia trebuie să fie accesibilă prin intermediul: mass-media, în special televiziunea, radioul şi presa scrisă.
Deşi participarea la viaţa socială este menţionată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, persoanele cu handicap sunt adesea izolate şi întâmpină obstacole sociale, economice, profesionale şi psihologice. Participarea presupune măsuri concrete de ameliorare a vieţii persoanelor cu handicap. Aceste măsuri trebuie orientate în câteva direcţii:

asigurarea unui loc de muncă ;
asigurarea serviciilor locale de muncă ;
acces la instituţii publice ;
asistenţa familiilor persoanelor cu handicap;
realizarea unor instituţii comune persoanelor cu handicap şi celor sănătoase;
informare, educare şi reeducare.

Legislaţia trebuie să asigure condiţii persoanelor cu handicap pentru a-şi exercita drepturile la educaţie, muncă, securitate şi protecţie, pe o bază de egalitate cu ceilalţi cetăţeni. Legislaţia pentru persoanele cu handicap poate fi stabilită în mai multe feluri:

Prin decretarea unei legislaţii separate, în care sunt abordate exclusiv problemele persoanelor cu deficienţe;
Prin includerea problemelor persoanelor cu deficienţe în paragrafe speciale în interiorul legilor;
Prin menţionarea clara a persoanelor cu deficienţe în textele care servesc la interpretarea legislaţiei existente.

Sprijinul financiar destinat persoanelor cu deficienţe şi familiilor lor trebuie să fie accesibil, adică să nu presupună aranjamente sau acte dificil de obţinut mai ales de către o persoană cu handicap.

Concluzii şi propuneri

2008-01-03T10:07:00.000-08:00

Autismul reprezintă încă o enigmă datorită faptului că, în ciuda tuturor cercetărilor efectuate până în prezent în acest domeniu, încă nu se cunosc cauzele care îi determină apariţia.

Am considerat că este necesară o prezentare structurată a tuturor problemelor pe care le generează acest sindrom atât la nivelul individului, cât şi la nivelul familiei sale, şi ulterior la nivelul întregii societăţi, datorită faptului că numărul copiilor diagnosticaţi cu sindrom autist se află într-o creştere alarmată.

Dintre toate problemele pe care le generează acest sindrom, de cele mai multe ori există tendinţa să se acorde o atenţie mai ridicată problemelor ce apar la nivelul comunicării şi limbajului, precum şi celor legate de comportament, însă consider că este necesar să se acorde o atenţie egală tuturor acestor probleme datorită faptului că ele se influenţează reciproc şi este de preferat să se încerce ameliorarea sau recuperarea tuturor problemelor. Cel mai des problemele care pot fi ameliorate cel mai greu sunt sterotipiile datorită faptului că prin intermediul lor copiii obţin anumite senzaţii pe care nu le obţin desfăşurând alte activităţi şi, în aceste condiţii trebuie mai întâi găsite acele activităţi creative şi constructive cu care să poată fi înlocuite ulterior stereotipiile, indiferent de natura acestora.

După cum s-a putut observa din capitolele anterioare, în momentul în care un copil este diagnosticat ca având autism, familia intră, după cum s-a putut observa, într-o perioadă de criză din care iese foarte greu sau uneori poate rămâne chiar blocată în acest stadiu. Toate acestea se datorează şi faptului că ei nu au acces la informaţiile adecvate şi că, deşi există mai multe metode educaţionale la care pot apela pentru a-şi ajuta copilul nu sunt îndrumaţi corespunzător. Din punctul meu de vedere consider că este necesar ca în momentul diagnosticării familiei să i se pună la dispoziţie un set de materiale informative, să i se acorde suport specializat, iar alegerea programului să se facă numai după ce copilul a fost evaluat de o echipă de specialişti şi i se cunosc nevoile. Am menţionat toate acestea pentru că este necesar să se ştie faptul că pentru fiecare copil se elaborează un program individual de lucru adecvat nevoilor sale.

După părerea mea este necesar ca pe viitor să se acorde mai multă atenţie acestei categorii de copii, datorită faptului că nevoile lor sunt diferite de ale altor persoane încadrate în aceaşi categorie de handicap, de fapt nevoile fiecărei persoane sunt diferite de ale altora pentru că fiecare persoană este unică în felul său. Ar trebui să se încerce o mediatizare mai intensă decât până acum a problemelor cu care se confruntă aceşti copii, să fie implicaţi practic în diferite activităţi sociale alături de alţi copii, să se încerce ajustarea programei speciale de învăţământ astfel încât şi ei să poată face unele progrese în cadrul sistemului de învăţământ de stat, şi nu în ultimul rând consider că este necesar că familiile acestor copii să beneficieze de suport psihologic specializat şi susţinut.

Un alt aspect asupra căruia ar trebui insistat, din punctul meu de vedere, este consolidarea relaţiei părinte-specialist, datorită faptultui că cu cât această relaţie va fi mai solidă, cu atât copilul va avea mai mult de câştigat. Uneori se poate afirma că lucrul cu părinţii este mult mai greu decât lucrul cu copiii, datorită faptului că ei consideră că ştiu ce e mai bine pentru copiii lor şi nu ascultă de sfaturile specialiştilor, nu se cred capabili să continue acasă lucrul deasfâşurat de specialişti cu copiii în diversele instituții sau se feresc să-şi asume responsabilităţile pentru problemele cu care se confruntă şi se vor confrunta aceşti copii.

Important de menţionat este faptul că, deşi, în prezent rolul asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare de specialişti care lucrează direct cu copiii cu autism nu este foarte bine conturat, prezenţa sa este totuşi necesară. De cele mai multe ori asistentul social îndeplineşte atribuţiile unui pedagog de recuperare, însă prin calităţile sale de mediator el poate organiza diferite activităţi desfăşurate de copiii cu autism în comun cu copiii din colectivităţi pentru a îmbunătăţi intreacţiunea socială dintre aceştia şi a spori şansele copiilor cu autism la o viaţa cât mai apropiată de cea considerată normală. Chiar dacă prezenţa asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare care lucrează cu copiii cu autism este un avantaj, lui i-ar fi mai util dacă în timpul pregătirii sale ar dobândi cât mai multe cunoştințe despre acestă categorie de persoane şi despre nevoile sale. Un alt aspect important de menţionat este faptul că atât asistentul social, cât şi ceilalţi membrii ai echipei au nevoie de pregătire continuă pentru a putea oferi acestor copii ajutorul de care au nevoie.

Susţin toate aceste datorită faptului că odată cu trecerea timpului aceşti copii cu autism, vor deveni adulţi cu autism şi nu trebuie uitat că ei trăiesc în cadrul unei realităţi sociale şi va trebui să se supună normelor şi regulilor acesteia.

Parintele Galeriu

2008-01-03T10:05:00.001-08:00

STRATEGII EDUCAŢIONALE DE NORMALIZARE A VIEŢII - PROGRAMUL TEACCH

2008-01-03T08:57:00.000-08:00

Strategiile educaţionale constituie pentru cei mai mulţi copii cu autism cele mai eficiente tipuri de intervenţie daca sunt aplicate cu inensitatea necesară.

Copii cu autism trebuie ajutaţi să răspundă mai bine la stimulii din mediul înconjurător și mai ales la oamenii din jurul lor, dar modul in care se poate atinge acest obiectiv diferă de la un tip de intervenţie la altul.

Unele programme folosesc mijloace brutale de a pătrunde în lumea copiilor cu autism, in timp ce altele se bazează pe o combinaţie de mijloace de a pătrunde uşor,cu delicateţe in lumea lor si de a-i atrage înspre cea din afară.

Metoda de predare-învățare pe care o propun are la bază metoda TEACCH.

Acest sistem pune mare preţ pe adaptarea mediului la caracteristicile copiilor cu autism.Cel mai potrivit tip de intervenţie, terapie pentru persoanele cu autism trebuie sa menţină un echilibru între adaptarea la nevoile specifice ale acestora si adaptarea la cerinţele societăţii.

PROGRAMUL TEACCH^¹ (Tratament and Education of Autistic and Related Communication Handicapped Children) iniţiat de Eric Schopler in anii'70 și transformat de Scoala de psihiatrie din cadrul Universităţii Carolina de Nord, Chapel Hil într-un sistem special de educaţie al copiilor cu tulburări din spectrul autismului. Scopul principal al acestei metode este maximizarea independentei copilului cu autism si are la baza doua principii: STRUCTURAREA ȘI VIZUALIZAREA

O caracteristică a copiilor cu autism o reprezintă dificultăţile la nivelul limbajului receptiv (adesea copilul nu intelege limbajul atât de bine cât ar putea crede educatorul că acesta poate) și expresiv (nu își poate comunica nevoile datorită inexistenței sau a insuficienței limbajului necesar comunicării).Slaba memorie secvenţiala îl împiedică pe copil să rețină ordinea evenimentelor (chiar și a celor familiare ), să ştie când se va întampla ceva .De multe ori puţin capabil sau chiar incapabil de a-și organiza sau de a pune limite la propriul comportament și nu întelege sau nu cunoaşte regulile sociale. Toate acestea îl determină să încerce să atragă atenţia celorlalţi intr-un mod neadecvat sau să prefere să fie singur. Hiper-senzitivitatea la diverşi stimuli poate provoca adesea manifestări mai agitate. Uşurinţa cu care îi poate fi distrasă atenţia, dificultăţile de percepţie si de organizre a timpului sunt alte probleme de care trebuie să se țină seama în procesul instructiv-educativ.

Structura și organizarea clasei sau a altor spații în care se produce învățarea , în funcţie de nivelul de înţelegere a copilului, elevului, s-a dovedit a fi de mare ajutor în eliminarea sau ameliorarea problemelor, consecinţe ale deficitelor generate de autism.Structura înseamnă organizarea spatiului fizic al clasei, a timpului (orar/plan)și a metodelor de predare - invatare și a activităţilor (creearea de situaţii de învațare predictibile ).

STRUCTURAREA SPAŢIULUI FIZIC în care are loc învațarea înseamnă o anumită aranjare a spaţiului/mobilierului clasei, încât copilul să poată învața să funcţioneze independent și cât mai eficient posibil. Pentru copiii mai mici spațiile în care se produce învațarea sunt ; pentru activităţi individuale și independente (structurate, relativ"închise" în ideea evitării la maximum a distragerii atenţiei copilului),pentru activităţi de grup, pentru gustare, pentru dezvoltarea abilitaţilor prevocationale, spaţiul profesorului, spații pentru lucrurile personale ale copiilor.

Pentru că mulţi copii cu autism au probleme de organizare - nu ştiu unde trebuie să ajungă și cum să ajungă cel mai simplu undeva și au dificultăţi de receptare a limbajului , adesea nu înteleg regulile sau indicaţiile verbale - folosirea indicatorilor vizuali îi poate ajuta să Înţeleagă ce au de făcut și contribuie totodată la dezvoltarea comunicării verbale și non-verbale.Suportul vizual este de mare ajutor în înțelegerea limbajului indiferent de cât de dezvoltat este limbajul oral, acest support este o unealtă preţioasa, care le permite să-și exprime dorinţele, nevoile etc.

STRUCTURAREA TIMPULUI se materializează în existența a două tipuri de orare folosite simultan : ORARUL GENERAL, de lucru în clasă, în care se specifică tipul de activităţi desfăşurate pe parcursul unei zile (se arata când copiii lucrează sau când fac alte activităţi). ORARUL INDIVIDUAL de lucru al fiecărui copil în parte.Aceste planuri sunt vizualizate (ilustrate, desene, obiecte etc.)potrivit nivelului de întelegere și abstractizare al fiecărui copil. Orarele individuale țin seama de potenţialul și nivelul abilităţilor individuale (ex. în orarul unui copil sunt prevăzute 2-3 activităţi într-o perioadă de timp,în al altuia o singura activitate în aceeaşi perioadă de timp) și preferinţele pentru anumite activităţi (se alternează activităţile plăcute cu cele mai puţin plăcute, pentru copil).Folosirea cu consecvență a unor orare clare facilitează obţinerea unui cadru de învațare coerent și fluent și permite ca mult mai mult timp sa fie alocat unei învațări reale, evitandu-se astfel permanenta reorganizare și replanificare care se face pe seama timpului destinat copilului ,formarii sau consolidării unor deprinderi ale acestuia. Odată ce copilul învată să înțeleagă și să urmarească/să urmeze orarul, el își dezvoltă abilităţi defunctionare independentă și de orientare , abilităţi care sunt deosebit de importante pentru funcţionarea cu succes și în alte locuri.

Valorizarea maximă a potenţialului copilului și dezvoltarea maximă a independenței de funcţionare (acasă , la scoală, la lucru, în comunitate) a acestuia sunt obiectivele principale în educaţia unui copil cu autism ,indiferent de nivelul IQ al acestuia.

În al treilea rând, educatorii trebuie să sistematizeze și să organizeze metodele de predare - învațare pentru ca învăţarea sa fie cu adevărat eficientă.

Sistemul de lucru și activităţile,sarcinile pe care le face fiecare copil sunt structurate.Sistemul de lucru este individualizat în funcţie de nevoile copilului și arată copilului :

ce activităţi trebuie să facă
câte activităţi va trebui să facă
când ansamblul activităţilor este terminat
ce va face după realizarea activitatilor/sau ce va primi

Îndrumările date copiilor la realizarea sarcinilor, îndemnurile și recompensele trebuie să fie sistematice și astfel organizate încat aceştia să aibă experienţe de succes.

PLANUL EDUCATIV INDIVIDUALIZAT cuprinde obiectele anuale stabilite pentru un copil în funcţie de capacităţile,priceperile și de nevoile lui de învățare.

Planul educativ de intervenţie trebuie să permită o bună coordonare a intervenţiilor tuturor celor care se ocupa de copil : părinţi, educatori,profesionişti,îngrîjitori și să evidenţieze eficienta demersului educativ în funcţie de obiectele stabilite prin strânsa colaborare dintre părinţi și diferiţi profesionști.

EVALUAREA se face pe baza fișei de evaluare.Echipa de conducători notează rezultatele pe care le obţine fiecare copil, în orice moment al zilei, această evidență fiind necesară penru adaptarea, reducerea dificultăţii activităţilor efectuate de copil sau propunerea unei activităţi de un nivel superior. Săptămânal echipa se reuneşte pentru a discuta progresele elevului și programul, planul acestuia.

COLABORAREA CU PĂRINŢII este esenţială. Întâlnirea cu părinţii are loc în mod regulat (ex. o data la o săptămâna, când se discută programul și progresele elevului. Este important să existe un acord între părinţi și echipa educativă în ceea ce priveşte obiectivele educaţionale stabilite pentru copil și strategiile utilizate pentru atingerea lor.Părinţii sunt,totodată, invitaţi să vină la clasa pentru a lucra cu copiii.Aceasta permite generalizarea comportamentelor de la clasă și invers.

ÎNVĂŢAREA STRUCTURATĂ^²

MOTIVE PENTRU FOLOSIREA STRUCTURII :

ajuta persoana cu autism să înțeleagă
ajută persoana cu autism să fie calmă până le înţelegem mediul,apoi nu atât de agitaţi
ajută oamenii cu autism sa învețe mai bine.Indicaţiile (instrucţiunile) vizuale ajută persoana să se focalizeze spre informaţia relevantă.
structura este instrumentul care va ajuta persoana cu autism să fie independentă.
structura este forma noastră de management al comportamentului.Învățăm studentul comportamentele apropiate și apoi generalizăm copmortamentul prin sisteme vizuale.

I STRUCTURAREA FIZICĂ

Structurarea fizică se referă la felul în care înfiintam și organizăm fiecare zonă a clasei; unde plasăm mobila si materialele. Oamenii cu autism pot recunoaşte detalii, dar nu potrivirea dintre ele.

a. Curăță delimitările vizuale și fizice ale zonelor. Frontierele ajută
copilul să înțeleagă unde începe și unde se termină fiecare zona a
clasei; la stabilirea contextelor și segmentelor mediului.

b. Minimizează elementele de distragere a atenţiei vizuale și
auditive. Ajută studentul să se concentreze asupra conceptului și
nu a detaliilor

c. Dezvoltă arii de bază de predare

• Gustarea; jocul; tranziţia; munca (individuală sau în grup)

II PROGRAM ZILNIC

Programul zilnic transmite studentului vizual, într-un mod uşor de înțeles, ce activităţi vor avea loc, în ce ordine.Folosim referinţe concrete ale programului astfel ca să-i învățăm flexibilitatea (adaptarea).

Programele trebuie aşezate de sus în jos, de la stânga la dreapta. Fiecare student trebuie să aibă un control al programului astfel ca să indice terminarea fiecărei activităţi.

a. TIPURI DE PROGRAMME

obiect/ordinea obiectelor - tablou singular/poză

- imagini,cartonașe cu poze/fotografii

listă scrisă cu poze

lista scrisă/cartonașe scrise

INDIVIDUALIZAREA

III SISTEMELE INDIVIDUALE DE LUCRU

Un mod sistematic pentru ca un student să obțină și să înţeleagă informaţia. Urmărind sistemul de lucru,studentul este apt să lucreze independent.

Sistemul individual de lucru răspunde la patru întrebări ale studentului ;

Ce să muncească ?
Cât este de munca ?
Conceptul de terminat.Acest concept este un aspect organizator și motivator al productivităţii
Ce urmează ?

a. TIPURI DE SISTEME DE LUCRU

de la stânga la dreapta - casuța terminată ; este sistemul cu nivelul cel mai inferior
împerecherea - culoare, forma, alfabet sau numere
sistem scris

Experienţa arată că productivitatea creste când studentul are un mod de cunoaştere a cantităţii de muncă și când este gata. Sistemul de lucru clarifică conceptul de terminat și aşteptările profesorului

b. INDIVIDUALIZAREA

IV STRUCTURA VIZUALĂ

Învață studenţii să folosească metode vizuale pentru stabilirea aptitudinilor și capacităţilor vizuale și minimizează defectele lor de procesare auditivă.

a. INSTRUCŢIUNI VIZUALE

Transmite vizual studentului scvența pentru îndeplinirea sarcinii. Instrucţiunile vizuale ajută copilul să organizeze o serie de elemente astfel încât să obțină rezultatul dorit.

b. ORGANIZAREA VIZUALĂ

Organizarea materialelor și a spaţiului pentru modularea semnalului de import:

organizarea pe containere
delimitarea ariei

c. CLARITATEA VIZUALĂ

Sublinierea vizuală a informaţiei importante. Clarificarea vizuală a conceptelor relevante.

Evidenţierea unor părti specifice ale instrucţiunii. Sublinierea a ceea ce este'relevant, folositor:

codul culorilor
etichetarea

Se folosesc astfel instrucțuni vizuale pentru învăţarea flexibilităţii și generalizării. Pentru a se face activitatea înţeleasa - a da un sens activităţii:

Materialele ce definesc activitatea
Cut - out Jig
Picture Jig
Instrucţiuni scrise
Exemple de produs

Acestea sunt activităţi clare, structurate și inteligibile.Odată ce studentul învață procesul de urmărire a direcţiei și caută indicaţiile vizuale; transferăm sistemele vizuale spre alt mediu.

Prin natura handicapului lor considerăm că oamenii cu autism au nevoie de această structurare. Nu pierdem structurarea de-a lungul timpului dar încercăm să o înţelegem în viata lor.

Educarea studenţilor să caute informaţia în diferite medii ;

FELUL ÎN CARE ÎNVAȚĂ COPILUL CU AUTISM. CONCEPTE COGNITIVE^³

Copilul autist învață la fel ca și copilul cu aceeaşi vârstă mintală ținându-se cont de particularităţile tulburării autiste. În acest sens o deosebită importanță o are structura programului de predare.

Copilul normal învață prin joc, prin explorare, prin propriile lui încercări și descoperiri, prin imitare.

La copilul autist, comportamentul cognitiv se caracterizează printr-un fenomen general de perturbare a organizării cunoaşterii.Acest fenomen se datorează unei game largi de factori : Imaturitate cognitivă, slabă capacitate de concntrare, menţinerea atenţiei, lipsa motivaţiei pentru cunoaştere, lipsa sau slaba capacitate de imitare,tulburări de percepţie...

Este necesar să asigurăm o organizare specifică a cunoaşterii pentru copii, prin desfăşurarea unor acţiuni și programme compensatorii, care facilitează ințelegerea lucrurilor, fenomenelor, oamenilor, situaţiilor în dimensiunea lor instrumental - integratoare. Aceasta se realizează cu ajutorul unor procese psihice elementare, numite senzaţii.

Prin intermediul simţurilor, copilu va primi, în forma cea mai simplă, informaţiile necesare dezvoltării lui.

Educaţia senzorială este permanentă și este posibilă începând cu vârstele mici. Modul de organizare a cunoaşterii prin intermediul senzaţiilor trebuie sa fie conceput în așa fel încat să faciliteze realizarea unor experienţe multiple, în domenii variate , dar cât mai familiare^⁴.

Extrem de important este să ţinem cont de ritmul de învațare al copilului și să urmărim să dobândească deprinderile vizate împărțind activitatea în paşi mărunţi și crescând treptat gradul de dificultate al sarcinilor ; astfel vom fi siguri că fiecare deprindere este achizitionatacorect.

Stimularea cognitivă trebuie adoptată particularităţilor tulburării autiste. În principiu această adaptare presupune:

adaptarea structurii activităţii
adaptarea materialelor
adaptarea mesajului verbal al sarcinii

ADAPTAREA STRUCTURII ACTIVITĂŢII de stimulare cognitivă înseamnă a face activitatea predictibilă ; Cat durează activitatea ? De unde își ia materialele? Pentru ce primeşte recompensa? Ce urmează? - recomandabil este ca activitatea să aibă dificultatea graduală, cu paşi foarte mici.

Copilul este înştiinţat întotdeauna atât despre ceea ce în momentul respectiv, cat si despre ceea ce urmează sa facă după ceea ; este anunţat când activitatea se apropie de sfârşit; este îndrumat să-și ia materialele necesare, iar mai târziu să le pună la loc, ajutorul oferit fiind retras treptat - de la ajutor fizic la început, la indemn verbal într-un stadiu avansat; recompensa verbală este oferită imediat ce copilul a realizat corect un anumit gest, adultul verbalizează și îi repetă copilului acţiunea pentru care i se oferă copilului recompensa.

Imitaţia sau modelul este una dintre cele mai frecvente modalităţi de învățare la copil.

Capacitatea de imitaţie permite copilului sa reproducă acţiunea unei alte persoane și să devină independent.

Copii autişti rar imita spontan, ei sunt incapabili sau refractari să o facă; de aceea este necesar să se recurgă la procedeul demonstraţiei acţiunii.

ADAPTAREA MATERIALELOR^⁵ inseamnă că materialele folosite trebuie să fie diversificate, de preferinţa materiale concrete, nu simbolice ( de ex. număram degetele ),materiale preferate de copil, ținând cont de hipersensibilitatea copilului și de fobiile acestuia. Vor fi eliminaţi stimulii inutili, care îi pot distrage de la activitatea principală. Copilul va avea în fața doar materialul cu care se lucrează în momentul respectiv. În cazul în care totuşi vrea să facă altceva decât ceea ce i s-a cerut i se va spune că întai termină activitatea în curs și, apoi va face ce va dori. Adultul se va ține de promisiunea făcută și va încuraja copilul să respecte condiţiile puse.Este preferabil ca activitatea să iî facă plăcere copilului, de aceea se vor folosi materiale și jucării preferate de copil. Treptat se vor introduce și materiale mai puţin preferate.

CERINŢA VERBALĂ trebuie adaptată la particularităţile limbajului copilului. Mesajele vor fi transmise prin propoziţii scurte și clare , Însoţite de mimică și gestică adecvate.

Formarea conceptelor spaţiale; sus,jos, pe, dedesubt, în, lânga și a relaţiilor dintre acestea la spaţiul larg, apoi la spaţiul redus.

Totul va fi raportat la poziţia corpului copilului în mediu.Exemplu ; copilul va invăța în prima faza conceptu ”sus" prin ridicarea întregului corp din pozitia"sezand"în cea de"în picioare” trecându-se apoi la generalizare, adică la folosirea noţiunii în situaţii diverse, prin ridicarea unui membru, a unui alt corp și obiect, iar după ce toate acestea etape au fost parcurse se va trece la spaţiul redus, adică la foaie.

În aceeaşi manieră se învață și celelalte concepte spaţiale. Nu se poate avea pretenţia să învețe să scrie dacă el nu a reuşit sa înveţe ce înseamnă sus, jos, pe sau lângă. Toţi aceşti paşi sunt extrem de importanţi pentru dobândirea ulterioara a abilitaţilor necesare învăţării scrisului.

formarea conceptelor de mărime ; mic, mare, ordonarea a trei elemente după criteriul lungime
formarea conceptelor de forma ; rotund, pătrat, triunghi, romb ;
formarea conceptelor temporale ; sunt mult mai greu de format decât cele spaţiale, caracteristică a copilului autist ; zi, noapte, dimineaţa, după- amiaza, seara, zilele săptămânii, anotimpurile, lunile anului, ceasul ; numirea, descrierea activităţilor specifice ziua ( e lumină, învăţam, muncim, ne jucam etc. ) și noaptea (e întuneric, dormim) ;
formarea conceptului de succesiune ; se prezintă doua activităţi care urmează să se desfăşoare una după alta, așesând materialele pe masa de lucru în cutii separate ; se urmăreşte să înţeleagă că odată terminata prima activitate urmează cealaltă.
comparaţii : materialele necesare pentru aceasta etapă sunt obiecte identice (de exemplu aceeaşi forma sau aceeaşi culoare); în acest grup de obiecte se va plasa un obiect care este diferit (altă forma sau altă culoare ) ; în acest grup de obiecte se va plasa un obiect care este diferit (alta formă sau culoare ). I se cere copilului să ia obiectul care este diferit. La început i se arată obiectul, după doua criterii ; punem aici cuburile roşii ; punem aici cuburile roşii mari.

permanenta obiectului : intre 8/9 - 12 luni, copilul dezvoltat normal ştie să găsească un obiect ascuns în prezența lui ; este capabil să facă mult mai clar distincţia dintre mijloc și scop, iar mai târziu învață să găsească noi mijloace pentru a acţiona, folosind tatonarea materialelor.
activităţi de analiza și sinteză; puzzle, orice altă activitate realizată invers - lipirea părților unei foi simple rupte în două.

În ceea ce priveşte organizarea își urmăreşte orarul vizualizat înainte de începerea activităţilor,executând cu interes (doar ce îi place lui).

Progresele socio - afective, de limbaj, ne îndreptăţesc s spunem, despre programul TEACCH și în cazul acestui copil că i se potriveşte și recomandăm continuarea programului.

INTERPRETAREA DATELOR DE CAZ

Autismul este o tulburare complexă, dar toţi copiii cu autism pot învăța abilităţi care să le permită să trăiască, să muncească și să se distreze în cadrul comunităţii.

INTERVENŢIA TIMPURIE, planificarea educaţională solidă și informaţiile corecte furnizate tuturor celor implicaţi în viața acestor copii sunt esenţiale în asigurarea unui viitor luminos pentru ei.

Trebuie identificate din timp reţelele cuprinzând membri de familie și alte persoane interesate și implicate pe toată perioada vieţii persoanelor autiste.

Trebuie accesate serviciile pentru a umple golurile și a furniza sprijin suplimentar.

PRINTR-0 EDUCAŢIE ADECVATĂ, prin cunoaşterea preferinţelor individuale, sprijin ţintit și accesul la oportunităţile comunităţii, copiii cu autism pot duce o viata satisfăcătoare și productivă.

SOLUŢII, PROPUNERI, CONCLUZII

Studiile actuale descriu copiii cu autism ca prezentând caracteristici pe o baza continua .

Toate persoanele cu autism prezintă dificultăţi în anumite domenii ale cunoaşterii și interacţiunii sociale, comunicării și procesării senzoriale. Toate prezintă, de asemeni, un repertoriu restrictiv și repetitiv de activităţi.

Cu toate acestea, caracteristicile specifice se manifesta la nivelul fiecărui individ într-un mod destul de diferit.

Autismul este o tulburare ce durează toata viata.În momentul de față nu se cunoaşte nici o soluţie. Pe măsura ce persoana se maturizează și învață să mânuiască strategii pentru a face față diverslor situaţii caracteristicile vizibile asociate autismului pot deveni mai puţin pregnante. Cu toate acestea dificultăţile în comunicare, socializare, procesare senzorială și în domeniile conexe ramân pe toată durata vieţii.

Autismul este o tulburare pervazivă. Acest lucru înseamnă că afectează toate aspectele vieţii unei persoane. Aceste persoane nu au perioade când suferă de autism și perioade în care sunt sănătoase. Este însă clar că persoanele cu autism suferă tot timpul de autism. Cu toate acestea, comunicarea poate fi mai uşoară atunci când copilul nu este stresat sau când are de a face cu condiţii care sunt mai uşor de înțeles sau mai uşor de mânuit.

Daca vrem ca, copiii cu autism să participe, să interactioneze și să comunice într-un cadru real, ei trebuie puși în situaţii care prezintă oportunităţi și care îi învață abilităţi și comportamente potrivite.

Trebuie adoptat un plan de învățământ care să sprijine realizarea țelurilor individuale.

Folosirea unui singur asemenea plan pentru a satisface nevoile tuturor copiilor cu autism se bazează pe presupunerea că toţi aceşti elevi au aceleaşi țeluri și speră să obțină aceleaşi rezultate educaţionale. În mod clar, fiecare copil este diferit și planificarea ar trebui făcuta în funcţie de fiecare individ în parte.

TEACCH este deschis tuturor copiilor cu autism și cu probleme de comunicare. El poate fi implementat atât în școli normale cât și în clasele speciale.La copiii care au beneficiat de acest program s-a dovedit în principal o creştere a IQ-ului cu aproximativ 20 puncte, dar în continuare acesta indica retard mintal.

Sistemul TEACCH îi ajută pe elevii săi să-și lărgească experienţele de viață și să dobândească abilitaţi de adaptare la mediu. El conţine și programme foarte bine elaborate de muncă în comunitate pentru persoanele cu autism. Are o gamă foarte largă de servicii pentru copiii cu autism și, de asemenea oferă diverse tipuri de sprijin pentru familiile acestora.

Acest sistem pune mare preţ pe adaptarea mediului la caracteristicile copilului cu autism.

Cel mai potrivit tip de intervenţie, educaţie pentru copiii cu autism trebuie sa mentina un echilibru între adaptarea la nevoile specifice ale acestora și adaptarea la cerinţele societăţii.

Terapiile educaţionale constituie pentru cei mai mulţi copii cu autism cele mai eficiente tipuri de intervenţie dacă sunt aplicate cu intensitate.

Copiii cu autism trebuie ajutaţi să răspundă mai bine la stimulii din mediul înconjurator și mai ales la oamenii din jurul lor, dar modul în care se poate atinge acest obiectiv diferă de la un tip de intervenţie la altul.

Unele persoane folosesc mijloace brutale de a pătrunde în lumea copiilor cu autism, în timp ce altele se bazează pe o combinaţie de mijloace de a pătrunde uşor, cu delicateţe in lumea lor și de a-i atrage înspre cea din afară..

1 http://www.teacch.com/

2 http://www.teacch.com/

3 Ghidul copilului cu sindrom autist, asociaţia Casa Faienzza - Centrul comunitar pentru copii autişti,Timişoara, August 2003 /pag.110

4 http://www.teacch.com/

5 Ghidul copilului cu sindrom autist, asociaţia Casa Faienzza - Centrul comunitar pentru copii autişti,
Timişoara, August 2003 /pag. 122

Importanta parintilor

2008-01-03T07:52:00.000-08:00

Părinţii sunt cei mai în măsură să conducă procesul de terapie, deosebit de important pentru calitatea vieţii copilului lor. Din studiul efectuat pe un esantion de 50 de copii cu autism, se confirmă urmatoarele 3 ipoteze:

Cu cât familia se implică în mod activ în programul de recuperare al copilului diagnosticat cu autism, cu atât şansele de dezvoltare ale copilului cresc.
Dacă familia se implică şi preia rolul asistentului social, atunci îşi formează propria echipă de îucru pentru programul de terapie comportamentală al copilului.
Cu cât nivelul de educaţie al părinţilor copiilor cu autism este mai scăzut cu atât copilul riscă să beneficieze de un program de terapie adecvat.

Se observă faptul că familia joacă un rol esenţial în recuperarea copilului autist, ei fiind cei care îsi formează echipa cu care va lucra copilul, solicită ajutorul terapeuţilor, suportând cheltuieli financiare, uneori, preluând rolul asistentului social. Mulţi dintre părinţi care încep terapia cu copilul acasă nici nu solicită eliberarea certificatului de handicap.

Important este de surprins şi nivelul intelectual al părinţilor şi posibilităţile financiare ale acestora, fapt ce duce, la realizarea începerii programului de terapie acasă, la un diagnostic precoce şi la rezultatele obţinute.

Părinţii trebuie să se informeze, să exerseze metodele de terapie şi educare a copilului lor, pentru ca procesul socializării să fie facil şi să aibă succes. Copiii autişti sunt copiii cu nevoi speciale, ale căror deprinderi, cunoştinţe şi capacităţi trebuie valorificate, penru a obţine un grad maxim de funcţionalitate. La fiecare nivel: senzorial, motor, verbal.

În acest sens părinţii trebuie educaţi, informaţi, în ceea ce priveşte natura acestui sindrom.

Măsuri care privesc intervenția în pedagogia socială

2008-01-03T07:35:00.000-08:00

Studierea comportamentului copilului cu deficienţă de intelect este deosebit de interesantă, de utilă în demersul pedagogic deoarece în comportament se reflectă trăsăturile dominante de caracter ale deficientului mintal, trăsăturile "stăpâne" ale acestuia.

În evaluarea comportamentului social, am pus subiecţii în situaţii sociale date şi am putut observa că un antrenament bazat pe situaţii sociale duce la învăţarea efectivă a comportamentului. în unele cazuri se impune şi întărirea acestuia sau chiar restructurarea lui.

În atitudinile şi acţiunile sale, copilul deficient de intelect este mereu influenţat de stările emoţionale. În funcţie de aspecte ale afectivităţii cum ar fi: anxietatea, teamă, iritabilitatea, etc, pot apărea diferite conduite sau comportamente de tip agresiv, violenţa, conduita de evitare. Educarea trăsăturilor pozitive se realizează concomitent cu prevenirea atentă, plină de tact, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a unor tendinţe negative, cum ar fi izolarea, grosolănia, nonconformismul exagerat.

Familia copilului deficient de intelect trebuie să continue şi să consolideze ceea ce şcoala specială se străduieşte să formeze. Sarcina familiei o reprezintă formarea deprinderilor de muncă şi de comportare civilizata în conformitate cu normele de conduită ale societăţii, paralel cu formarea concepţiei despre lume şi viaţă.

Părinţii au un rol important în evaluarea comportamentelor deoarece ei cunosc cel mai bine copiii şi problemele pe care aceştia le întâmpină zilnic. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceştia fac parte dintre acei părinţi foarte preocupaţi de educaţia copiilor lor.

După aplicarea programului de activităţi, am observat că acesta a avut un impact asupra copiilor în sensul creşterii încrederii în sine, cât şi un impact asupra părinţilor care au fost uimiţi de uşurinţa lui, de aceea am considerat că îl pot folosi şi ei înşişi în activitatea de educare a copilului pe viitor.

Un sfat pe care l-am dat acestora a fost folosirea recompenselor şi reluarea activităţilor atunci când comportamentele învăţate tind să se erodeze sau să dispară. Copiii care au fost incluşi în program au ajuns relative repede şi cu succes la autonomia asupra domeniului.

Teorii asupra sindromului autist

2008-01-03T07:16:00.000-08:00

În abordarea sindromului autist, dificultăţile cele mai evidente se manifesta în sfera factorilor ce pot fi implicaţi şi a elaborării unor explicaţii plauzibile cu privire la mecanismele autismului.

Principalele teorii care stau la baza explicării autismului sunt:

Teoriile organogenetice
Teoriile psihogene
Teoriile comportamentale

a) Teoriile organogenetice

Conform acestor teorii autismul este rezultatul unei disfuncţii organice de natură biochimică sau de dezvoltare sau de dezvoltare insuficientă a creierului^¹. Teoria capătă tot mai mulţi adepţi şi este bazată pe dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare prezentate de autişti.

Totuşi, această teorie este încă nesigură şi, chiar dacă se dovedeşte a fi adevărată, lasă deschisă întrebarea dacă implicarea organică este de origine genetică sau traumatică. Cercetarea nu a exclus încă cauza genetică a autismului. Ceea ce a fost eliminat este posibilitatea transmiterii legate de sex sau a unui caracter genetic diminuat. Dacă va fi găsită o cauză genetică, aceasta va avea un caracter recesiv, de retragere, nelegată de sex.

În condiţiile în care organicitatea cerebrală este un factor major în autism, este posibil ca ea să fie cauzată de unele traume fizice sau de alţi factori fizici din mediu, care au fost prezenţi la naştere sau la scurt timp după naştere. De exemplu, s-a constatat că un procent semnificativ de mare al părinţilor de copii autişti au venit în contact, în mod regulat, cu substanţe chimice care pot altera mediul fizic prenatal sau postnatal timpuriu al copilului. De asemenea, mulţi copii ale căror mame au contactat rubeolă în timpul sarcinii, au fost diagnosticaţi greşit ca autişti; reversul este la fel de adevărat.

În concluzie, toate explicaţiile prezente ale autismului sunt pur teoretice şi nesigure. Trebuiesc culese mult mai multe date, verificate de practică, înainte ca cineva să se poată pronunţa definitiv asupra cauzei acestei boli severe. Toate teoriile menţionate mai sus sunt împărtăşite, în mai mică sau mai mare măsură, de diverşi specialişti.

Manifestările bolii, elaborarea şi utilizarea metodelor care să înlăture unele dintre dificultăţile caracteristice sunt, în prezent, de mai mare importanţă pentru specialişti decât teoriile asupra cauzelor.

b) Teoriile psihogene au fost formulate in anii 50, într-o perioadă în care nu exista nici un mijloc de cercetare a sistemului nervos central.

Conform teoriilor psihogene, autismul este expresia unei retrageri a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece, ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător.^²

Ipoteza psihogenetică a fost formulată în trei moduri:^³

autismul s-ar dezvolta doar pe baze psihogene;

există două tipuri de autism : unul asociat unei patologii organice şi celălalt determinat de factori psihogeni;
autismul ar fi rezultatul unui accident organic înnăscut combinat cu un stres psihogen.

Conform acestei teorii, părinţii copiilor cu autism ar fi marcaţi de anumite trăsături de

personalitate; astfel mama este văzută ca fiind rece din punct de vedere emoţional, distantă faţă de copil , interacţionând cu aceste doar pentru satisfacerea nevoilor fizice ale copilului; tatăl de asemenea este distant, închis în sine, intolerant faţă de copil.

Mult mai recent, pe măsură ce tot mai multe cazuri au fost identificate, chiar observarea acestor cazuri pare să contrazică această interpretare timpurie. In prezent, acceptarea explicaţiei psihogene este în declin în comunitatea specialiştilor.

Deseori întâlnim părinţi de copii autişti care sunt afectuoşi, calzi în relaţiile lor cu alţii. Mai mult chiar, întâlnim copii autişti care, şi ei, manifestă interacţiuni afectuoase cu alţii. Este mult mai realist să se considere că problemele pe care le manifestă copiii autişti, în relaţionarea cu alţi oameni, prin prisma contextului de dificultăţi tipice lor (percepţie şi învăţare), mai degrabă, decât prin prisma teoriei psihogene.

c) Teoriile comportamentale.

Adepţii acestor teorii consideră că originea problemelor copilului autist este externă fiinţei lui . Aceştia nu acceptă la baza manifestării autismului o tulburare emoţională internă sau un conflict.

Teoriile comportamentale susţin că autismul nu este nimic altceva decât un şir de comportamente învăţate, formate printr-o serie de recompensări întâmplătoare şi menţinute prin contextul de recompensare şi pedepse care acţionează în mediul prezent.

În aceste condiţii, autismul este un repertoriu special şi atipic de excese comportamentale (crize de furie, autostimulări etc), pe care copilul le-a învăţat prin interacţiunea cu mediul său.

Acest punct de vedere reprezintă o viziune mai largă decât teoria psihogenă, deoarece nu reduce totul la interacţiunea părinte - copil, ci, din contră, implică mai mult consecinţele pe care mediul le furnizează copilului în dezvoltare.

Teoria comportamentală s-a dovedit a fi inadecvată pentru a explica în totalitate problema autismului. Este greu de imaginat un astfel de mediu care să producă un rezultat atât de dezastruos. Cu siguranţă nu există nici o dovadă evidentă a unui mediu atât de sever în istoricul celor mai multe cazuri de autism.

Teoria comportamentală presupune că iniţial, copiii autişti au repertoriul comportamental al copiilor „normali", şi că numai după un şir de consecinţe ale mediului, asupra comportamentelor bune, apare repertoriul autist. Totuşi, ţinând seama de interacţiunile părinte -copil, şi ştiind cât de devreme poate apărea comportamentul autist, un punct de vedere mult mai rezonabil pare a fi, în prezent, acela că stimulatorii şi consecinţele oferite copilului autist de mediul său nu diferă, în mod tipic, de cele ale copilului normal, în timp ce răspunsurile la aceiaşi stimuli şi învăţarea din aceleaşi consecinţe sunt sigur diferite.

În prezent sunt puţini teoreticieni comportamentalişti care mai susţin că autismul poate fi redus la factorii de mediu. În general, teoreticienii susţin că un copil autist trebuie să aibă o deficienţă înnăscută, care-i face incapabil să înveţe în mod „normal" din mediu.

Din cele de mai sus rezultă că, în producerea autismului pot concura mai mulţi factori ce se subsumează oricărora dintre cele trei direcţii : teorii organogenetice, teorii psihogene şi teorii comportamentale, iar pe de altă parte, şi atunci când intervine un singur factor nociv de o anumită complexitate antrenează un tablou larg de anomalii în plan structural sau psihologic.

Incapacitatea precizării cu exactitate, în toate cazurile, a factorilor etiologici creează supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt tipice şi pentru alte categori de handicap. Printre acestea sunt boli infecto-contagioase, traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii , cauze ereditare, anomalii ale creierului, care sunt apreciate că se găsesc la 1/3 dintre autişti. Ca urmare şi a acestor cauze se presupune că tot la 1/3 din numărul autiştilor prezintă şi alte suferinţe, cum ar fi : meningita, encefalita, hidrocefalia, epilepsia, iar prezenţa unor astfel de handicapuri asociate, complică şi mai mult elucidarea specificului autismului.

Pentru a se evita aceste dificultăţi şi pentru o explicaţie cât mai plauzibilă este necesar să se ia în consideraţie orice factor etiologic posibil şi orice teorie care poate, chiar şi parţial, contribui la explicarea autismului şi a tulburărilor ce i se asociază.

1 Monica Delicia Avramescu, Defectologei şi logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti, 2002, pg. 256

2 Monica Delicia Avramescu. Defectologie și logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti 2002, pg. 254

3 Cristina, Mureșan, Autismul infantil, Structuri psihopatologice și terapie complexa. Editura Uni versității Babes-Bolay- Presa Universitară Clujeana, Cluj-Napoca, 2004.. pg. 17

Principalele acte normative care reglementează problematica persoanelor cu nevoi speciale

2008-01-03T06:13:00.000-08:00

A. Legislaţie internaţională

Declaraţia universală a drepturilor omului - adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948. Acest document legiferează egalitatea în demnitate, în drepturi și libertăți a tuturor ființelor umane, indiferent de rasă, etnie, cultură, limbă vorbită, de statutul social, politic sau juridic al ţării ori teritoriului de care aparţine o persoană.
Convenţia cu privire la drepturile copilului - adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de 20 noiembrie 1989. Statele semnatare ale acestui document, printre care şi România, recunosc drepturile copiilor, indiferent de mediul din care provin sau de starea lor de sănătate fizică sau psihică, la o viaţă decentă, la educaţie şi cultură, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi participarea activă la viaţa comunității, pe măsura posibilităţilor şi potenţialului fiecărui copil în parte.
Declaraţia drepturilor persoanelor cu handicap - procl amată de Adunarea Generala a ONU la data de 9 decembrie 1975- Această declaraţie garantează drepturile persoanelor cu handicap (inclusiv dreptul la educaţie şi pregătire profesională),fără discriminare de rasă, limbă, sex, culoare a pielii, religie, opinii politice, origine socială, nivel economic şi cultural, stare de handicap sau de autonomie a persoanei respective.
Declaraţia drepturilor deficientului mintal - proclamată de Adunarea Generală a ONU la data de 20 decembrie 1971. Prin acest document se subliniază faptul că persoanele cu deficienţă mintală trebuie să beneficieze, cât mai mult cu putinţă, de aceleaşi drepturi precum celelalte fiinţe umane : dreptul la îngrijiri medicale, la tratamente psihice adecvate, la educaţie, instruire, formare, profesionalizare, adaptare şi integrare socioprofesională prin valorificarea la maximum a capacităţilor şi aptitudinilor fiecărei persoane în pa rte.
Programul mondial de acţiune cu privire la persoanele cu handicap - adoptat în anul 1983.
Declaraţia mondială asupra educaţiei pentru toţi - adoptată la Conferința Mondială UNESCO din anul 1990.
Recomandările Consiliului Europei asupra politicii coerente pentru (re)abilitrea persoanelor cu handicap - proclamate în anul 1994.
Regulile standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap - adoptate de Adunarea Generală a ONU la data de 20 decembrie 1993 şi promovate de politicile de asistenţă şi ocrotire ale UNICEF şi ale altor organisme internaţionale.
Declaraţia Conferinţei Mondiale UNESCO asupra educaţiei speciale de la Salamanca, Spania, din anul 1994. Prin acest document au fost stabilite schimbările fundamentale în domeniul politicilor educaţionale ale statelor semnatare, pentru o abordare integratoare a educaţiei care să permită şcolilor să se pună în slujba tuturor copiilor şi, în particular, a celor cu cerinţe educaţionale speciale.

B. Legislaţie internă

Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.
Hotărârea Guvernului României nr. 686/1992 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţilor de ocrotire, instruire şi recuperare a copiilor şi tinerilor cu handicap şi a celor orfani.
Legea învățământului nr. 84/1995 (în capitolul VI sunt reglementate organizarea şi funcţionarea învăţământului special din ţara noastră).
Ordonanţa de Urgență nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobată prin Legea nr. 108/1998.
Hotărârea Guvernului nr, 604/1997 privind criteriile de autorizare a organismelor private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 519/12.07.2002.
Hotărârea Guvernului nr. 625/2000 pentru aprobarea strategiei naţionale de reformă a sistemului de protecţie a copilului (2000-2003).
Ordonanţa de Urgenţă nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.
Hotărârea nr. 539/2001 pentru aprobarea strategiei guvernamentale în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004) şi a planului operaţional pentru implementarea strategiei guvernamentale în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004).
Legea nr. 252/16.05.2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 184/2001 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995.
Legea nr. 705/3.12.2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială.
Hotărârea nr. 218/2002 privind aprobarea metodologiei pentru utilizarea setului de instrumente de expertizare şi evaluare a copiilor/elevilor în vederea orientării şcolare a acestora.
Ordinul nr. 380/2002 privind aprobarea modalităţii de plata a indemnizaţiei cuvenite părinţilor sau reprezentanţilor legali ai copilului cu handicap grav, precum şi ai adultului cu handicap grav sau reprezentantului său legal.
Ordonanţa nr. 14 din 30 ianuarie 2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap
Hotărârea Guvernului României nr. 770/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA).

Autismul infantil

2008-01-03T04:14:00.000-08:00

Aspecte generale

Autismul infantil este o tulburare pervazivă de dezvoltare, cu debut înainte de vârsta de 3 ani, de etiologie necunoscută. Autismul este un handicap global, care împiedică persoana să comunice obişnuit, să înţeleagă relaţiile sociale şi să înveţe prin metodele obişnuite în învăţământ.

Sintromul autist se caracterizează prin joc stereotip, lipsa de răspunsuri la emoţiile altora, lipsa de abilităţi de comunicare, rezistenţă la schimbare. De multe ori anormalităţiie comportamentale sunt observabile de la cele mai fragile vârste. Totuşi, într-un număr mic de cazuri există o perioadă de dezvoltare normală, urmată de regresie şi de manifestarea simptomelor autiste. În general, simptomele se schimbă odată cu dezvoltarea şi se pot îmbunătăţi considerabil. Un mic segment de indivizi manifestă o înrăutăţire în timp a comportamentului ritualistic-repetitiv.

În cele mai multe cazuri se consideră că autismul este o boală pe viaţă. În România se nasc în fiecare an circa 200.000 mii de copiii şi aproximativ 2.000 de noi familii sunt lovite, mai devreme sau mai târziu de această tragedie.

În multe cazuri lipsa de informaţie este ceea ce doare cel mai tare, urmată de lipsa oricăror mijloace concrete pentru părinţi de a-şi ajuta proprii copii. Şi atunci apare disperarea pentru că se simt neputincioşi în faţa sortii. Părinţii trebuie să se informeze, să exerseze metodele de terapie şi educare a copilului lor, pentru ca procesul socializării să fie facil şi să aibă succes.

Copiii autişti sunt copiii cu nevoi speciale, ale căror deprinderi, cunoştinţe şi capacităţi trebuie valorificate, pentru a obţine un grad maxim de funcţionalitate. La fiecare nivel: senzorial, motor, verbal.

În acest sens părinţii trebuie educaţi, informaţi în ceea ce priveşte natura acestui sindrom.

Dupa mai bine de 10 ani de lucru cu astfel de copii consider că este foarte important de surprins atitudinea părintelui care are un copil diagnosticat cu autism, felui cum se mobilizează pentru a-şi putea recupera copilul, pentru a putea comunica cu ei, pentru a putea să-l integreze în societate.

Familia joacă un rol esenţial în formarea unei reţele de suport a copilului autist.

Autismul este privit ca o retragere, o repliere în lumea interioară a subiectului prin refuzul contactului cu lumea sa exterioară. Sunt mari probleme de inserţie socială şi educaţională cu care se confruntă copiii autişti, dezvoltarea neuropsihică a copilului şi a modelelor prin care aceasta comunica, si nu în ultimul rând rezonanţa puternic negativă asupra vieţii şi dinamicii interioare a familiei autistului.

Educatorii şi învăţătorii trebuie să aibă o experienţă adecvată. în tratarea acestor copii care nu comunica verbal sau nonverbal şi să colaboreze permanent cu medicul şi părinţii. E vitală pentru o dezvoltare rezonabilă a unui copil autist plasarea sa precoce într-un program educaţional intens şi foarte bine structurat. Cel mai grav lucru pentru un copil intre 2 si 5 ani este să fie "lăsat în pace".

Un aspect extrem de important în viata acestor copii rămâne totuşi implicarea lor în cadrul unor alte programe recuperaţive şi după perioada copilăriei, adică în adolescenţă, şi apoi la maturitate. Majoritatea ajung la vârsta maturităţii şi pierd toate achiziţiile dobândite în perioada copilăriei. Întorşi acasă, în lipsa unor programe de recuperare pentru adulţii autişti, părinţii se rezumă să persevereze doar în continuarea invatarii abilitaţilor de autoservire. Se pierd astfel restul abilităţilor, care ar fi putut fi folosite poale chiar şi în cadrul unei profesii. O profesie al cărei principal reper este rutina ar putea fi potrivită pentru o persoana autistă, în contextul în care aceasta persoana arata un interes fată de activitate, si este pregătită şi învăţată din copilărie pentru ea. Un program terapeutic eficient are la baza pregătirea copilului pentru adolescenţă şi maturitate, iar lipsa unei structuri terapeutice pentru adolescenţi care sa continue programul început în copilărie face din abilităţile dobândite, învăţate de către specilişti pe durata copilăriei să devina inutile şi să se piardă, pe parcurs rămânând doar cele de bază, şi anume abilităţile de autoservire.

După studierea mai multor cazuri, o concluzie neaşteptată a fost legală de felul în care copiii autişti percep timpul. Ei nu pot să acţioneze cronologic (temporar) în afara situaţiilor bine structurate, este o mare problema să-i faci să-şi generalizeze comportamentele deja achiziţionate (invatate) si la/în situaţii independente. Acesta este un alt aspect care face comunicarea sa fie deficitară, faptul că nu realizează nimic, dincolo de aici şi acum.

De asemenea, am observat că în întregul proces de recuperare, care este extrem de anevoios şi cure se întinde din păcate pe durata întregii vieţi, rolul familiei este cel mai important, si implicarea aceasteia în cadrul programului recuperativ oferit de specialişti, stimulând comportamentele copilului pentru o mai bună relationare, sunt primordiale. Eficienţa întregului program recuperativ depinde în cea mai mare parte de implicarea familiei si de conştiinciozitatea cu care aceasta perseverează cu copilul.