Motto: "Problema cu comunicarea este iluzia că s-a întâmplat." - George B. Show -
Trăim într-o lume în care comunicarea ocupă un loc central. Trăim intr-o lume a cuvântului şi a relaţiilor stabilite de acesta.
De asemenea, trăim într-o lume în care pragul între individualitate şi colectivitate este foarte fragil. În ce fel şi când avem dreptul să ne retragem în propria fiinţă, în propria iume? Când este momentul în care acest lucru depăşeşte graniţa normalului?
Pentru copiii autişti, care refuză să privescă în ochi, care deseori refuză să vorbescă, care se învârt în jurul propriei fiinţe, graniţa normalului este vizibil depăşită. Dincolo de miturile înlocuirii lor de către zâne, dincolo de miturile unei vieţi bogate interior, studiile arată că aceşti copii au nevoie de ajutor şi că sunt de fapt, victimele biologicului.
Dar, aşa cum se întâmplă la început de drum, datele despre această boală sunt încă precare. Nu există medicamente care să poată îmbunătăţi starea persoanelor autiste, nu există nici un leac miraculos care să reuşească să străpungă bariera de singurătate care îi separă pe copiii autişti de restul lumii. Există, însă, o cale anevoioasă ale cărei rezultate nu pot fi garantate în mod cert. Această cale este educaţia.
Mult mai mult decât în cazul unor copii normali, educaţia încearcă să-i facă pe copiii autişti să devină. Pentru că a trăi întru nu înseamnă a trăi rupt de lume, ci a stabili o armonie între fiinţa interioară şi ceilalţi.
Procesul recuperării prin educaţie rămîne, deci, singura alternativă viabilă pentru a putea ajuta aceşti copii. în urma studiilor de caz, s-au adeverit ipotezele cercetării. Astfel:
Copiii proveniţi din centre de plasament, deşi au avut o evoluţie bună în urma procesului de recuperare, nu pot egala progresele copiilor crescuţi în familii. Chiar dacă vorbim despre autism ca despre o tulburare ce afectează procesul de relaţionare şi afectivitate, copiii autişti au nevoie, ca oricare alţi copii, de sprijinul familiei.
Copilul provenit dintr-o familie care este unită în eforturi cu specialiştii în domeniu, are rezultate mult mai bune decât copilul provenit dintr-o familie care nu a cerut sprijinul specialiştilor. Astfel, o familie iubitoare nu poate suplini, indiferent de eforturile depuse, programele de specialitate. O familie care are în componenţă un copil autist va necesita sprijin din partea psihologului şi medicului psihiatru, pentru toţi membrii familiei. Copiii care au început procesul de recuperare la o vârstă mai fragedă prezintă progrese mai mari decât cei care au început procesul de recuperare la o vârstă mai mare. S-a adeverit ipoteza de "bun simţ" potrivit căreia cu cât este mai lung timpul în care copilul produce comportament autist, cu atât este mai greu ca acesta sa fie îndreptat.
Se poate vorbi de recuperare in cazul acestor copiii? Răspunsul este cu siguranţă pozitiv. Poate nu putem vorbi de o recuperare totală, dar putem ghida copiii autişti spre societate. Iar acest lucru, aşa cum am demonstrat, îl putem atinge cu ajutorul educaţiei şi cu ajutorul unei relaţii optime între specialişti şi părinţi.
