Teorii asupra sindromului autist

În abordarea sindromului autist, dificultăţile cele mai evidente se manifesta în sfera factorilor ce pot fi implicaţi şi a elaborării unor explicaţii plauzibile cu privire la mecanismele autismului.

Principalele teorii care stau la baza explicării autismului sunt:

• Teoriile organogenetice

• Teoriile psihogene

• Teoriile comportamentale

a) Teoriile organogenetice

Conform acestor teorii autismul este rezultatul unei disfuncţii organice de natură biochimică sau de dezvoltare sau de dezvoltare insuficientă a creierului¹. Teoria capătă tot mai mulţi adepţi şi este bazată pe dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare prezentate de autişti.

Totuşi, această teorie este încă nesigură şi, chiar dacă se dovedeşte a fi adevărată, lasă deschisă întrebarea dacă implicarea organică este de origine genetică sau traumatică. Cercetarea nu a exclus încă cauza genetică a autismului. Ceea ce a fost eliminat este posibilitatea transmiterii legate de sex sau a unui caracter genetic diminuat. Dacă va fi găsită o cauză genetică, aceasta va avea un caracter recesiv, de retragere, nelegată de sex.

În condiţiile în care organicitatea cerebrală este un factor major în autism, este posibil ca ea să fie cauzată de unele traume fizice sau de alţi factori fizici din mediu, care au fost prezenţi la naştere sau la scurt timp după naştere. De exemplu, s-a constatat că un procent semnificativ de mare al părinţilor de copii autişti au venit în contact, în mod regulat, cu substanţe chimice care pot altera mediul fizic prenatal sau postnatal timpuriu al copilului. De asemenea, mulţi copii ale căror mame au contactat rubeolă în timpul sarcinii, au fost diagnosticaţi greşit ca autişti; reversul este la fel de adevărat.

În concluzie, toate explicaţiile prezente ale autismului sunt pur teoretice şi nesigure. Trebuiesc culese mult mai multe date, verificate de practică, înainte ca cineva să se poată pronunţa definitiv asupra cauzei acestei boli severe. Toate teoriile menţionate mai sus sunt împărtăşite, în mai mică sau mai mare măsură, de diverşi specialişti.

Manifestările bolii, elaborarea şi utilizarea metodelor care să înlăture unele dintre dificultăţile caracteristice sunt, în prezent, de mai mare importanţă pentru specialişti decât teoriile asupra cauzelor.

b) Teoriile psihogene au fost formulate in anii 50, într-o perioadă în care nu exista nici un mijloc de cercetare a sistemului nervos central.

Conform teoriilor psihogene, autismul este expresia unei retrageri a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece, ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător.²

Ipoteza psihogenetică a fost formulată în trei moduri:³

• autismul s-ar dezvolta doar pe baze psihogene;

• există două tipuri de autism : unul asociat unei patologii organice şi celălalt determinat de factori psihogeni;

• autismul ar fi rezultatul unui accident organic înnăscut combinat cu un stres psihogen.

Conform acestei teorii, părinţii copiilor cu autism ar fi marcaţi de anumite trăsături de

personalitate; astfel mama este văzută ca fiind rece din punct de vedere emoţional, distantă faţă de copil , interacţionând cu aceste doar pentru satisfacerea nevoilor fizice ale copilului; tatăl de asemenea este distant, închis în sine, intolerant faţă de copil.

Mult mai recent, pe măsură ce tot mai multe cazuri au fost identificate, chiar observarea acestor cazuri pare să contrazică această interpretare timpurie. In prezent, acceptarea explicaţiei psihogene este în declin în comunitatea specialiştilor.

Deseori întâlnim părinţi de copii autişti care sunt afectuoşi, calzi în relaţiile lor cu alţii. Mai mult chiar, întâlnim copii autişti care, şi ei, manifestă interacţiuni afectuoase cu alţii. Este mult mai realist să se considere că problemele pe care le manifestă copiii autişti, în relaţionarea cu alţi oameni, prin prisma contextului de dificultăţi tipice lor (percepţie şi învăţare), mai degrabă, decât prin prisma teoriei psihogene.

c) Teoriile comportamentale.

Adepţii acestor teorii consideră că originea problemelor copilului autist este externă fiinţei lui . Aceştia nu acceptă la baza manifestării autismului o tulburare emoţională internă sau un conflict.

Teoriile comportamentale susţin că autismul nu este nimic altceva decât un şir de comportamente învăţate, formate printr-o serie de recompensări întâmplătoare şi menţinute prin contextul de recompensare şi pedepse care acţionează în mediul prezent.

În aceste condiţii, autismul este un repertoriu special şi atipic de excese comportamentale (crize de furie, autostimulări etc), pe care copilul le-a învăţat prin interacţiunea cu mediul său.

Acest punct de vedere reprezintă o viziune mai largă decât teoria psihogenă, deoarece nu reduce totul la interacţiunea părinte - copil, ci, din contră, implică mai mult consecinţele pe care mediul le furnizează copilului în dezvoltare.

Teoria comportamentală s-a dovedit a fi inadecvată pentru a explica în totalitate problema autismului. Este greu de imaginat un astfel de mediu care să producă un rezultat atât de dezastruos. Cu siguranţă nu există nici o dovadă evidentă a unui mediu atât de sever în istoricul celor mai multe cazuri de autism.

Teoria comportamentală presupune că iniţial, copiii autişti au repertoriul comportamental al copiilor „normali", şi că numai după un şir de consecinţe ale mediului, asupra comportamentelor bune, apare repertoriul autist. Totuşi, ţinând seama de interacţiunile părinte -copil, şi ştiind cât de devreme poate apărea comportamentul autist, un punct de vedere mult mai rezonabil pare a fi, în prezent, acela că stimulatorii şi consecinţele oferite copilului autist de mediul său nu diferă, în mod tipic, de cele ale copilului normal, în timp ce răspunsurile la aceiaşi stimuli şi învăţarea din aceleaşi consecinţe sunt sigur diferite.

În prezent sunt puţini teoreticieni comportamentalişti care mai susţin că autismul poate fi redus la factorii de mediu. În general, teoreticienii susţin că un copil autist trebuie să aibă o deficienţă înnăscută, care-i face incapabil să înveţe în mod „normal" din mediu.

Din cele de mai sus rezultă că, în producerea autismului pot concura mai mulţi factori ce se subsumează oricărora dintre cele trei direcţii : teorii organogenetice, teorii psihogene şi teorii comportamentale, iar pe de altă parte, şi atunci când intervine un singur factor nociv de o anumită complexitate antrenează un tablou larg de anomalii în plan structural sau psihologic.

Incapacitatea precizării cu exactitate, în toate cazurile, a factorilor etiologici creează supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt tipice şi pentru alte categori de handicap. Printre acestea sunt boli infecto-contagioase, traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii , cauze ereditare, anomalii ale creierului, care sunt apreciate că se găsesc la 1/3 dintre autişti. Ca urmare şi a acestor cauze se presupune că tot la 1/3 din numărul autiştilor prezintă şi alte suferinţe, cum ar fi : meningita, encefalita, hidrocefalia, epilepsia, iar prezenţa unor astfel de handicapuri asociate, complică şi mai mult elucidarea specificului autismului.

Pentru a se evita aceste dificultăţi şi pentru o explicaţie cât mai plauzibilă este necesar să se ia în consideraţie orice factor etiologic posibil şi orice teorie care poate, chiar şi parţial, contribui la explicarea autismului şi a tulburărilor ce i se asociază.

1 Monica Delicia Avramescu, Defectologei şi logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti, 2002, pg. 256

2 Monica Delicia Avramescu. Defectologie și logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti 2002, pg. 254

3 Cristina, Mureșan, Autismul infantil, Structuri psihopatologice și terapie complexa. Editura Uni versității Babes-Bolay- Presa Universitară Clujeana, Cluj-Napoca, 2004.. pg. 17