Concluzii şi propuneri

Autismul reprezintă încă o enigmă datorită faptului că, în ciuda tuturor cercetărilor efectuate până în prezent în acest domeniu, încă nu se cunosc cauzele care îi determină apariţia.

Am considerat că este necesară o prezentare structurată a tuturor problemelor pe care le generează acest sindrom atât la nivelul individului, cât şi la nivelul familiei sale, şi ulterior la nivelul întregii societăţi, datorită faptului că numărul copiilor diagnosticaţi cu sindrom autist se află într-o creştere alarmată.

Dintre toate problemele pe care le generează acest sindrom, de cele mai multe ori există tendinţa să se acorde o atenţie mai ridicată problemelor ce apar la nivelul comunicării şi limbajului, precum şi celor legate de comportament, însă consider că este necesar să se acorde o atenţie egală tuturor acestor probleme datorită faptului că ele se influenţează reciproc şi este de preferat să se încerce ameliorarea sau recuperarea tuturor problemelor. Cel mai des problemele care pot fi ameliorate cel mai greu sunt sterotipiile datorită faptului că prin intermediul lor copiii obţin anumite senzaţii pe care nu le obţin desfăşurând alte activităţi şi, în aceste condiţii trebuie mai întâi găsite acele activităţi creative şi constructive cu care să poată fi înlocuite ulterior stereotipiile, indiferent de natura acestora.

După cum s-a putut observa din capitolele anterioare, în momentul în care un copil este diagnosticat ca având autism, familia intră, după cum s-a putut observa, într-o perioadă de criză din care iese foarte greu sau uneori poate rămâne chiar blocată în acest stadiu. Toate acestea se datorează şi faptului că ei nu au acces la informaţiile adecvate şi că, deşi există mai multe metode educaţionale la care pot apela pentru a-şi ajuta copilul nu sunt îndrumaţi corespunzător. Din punctul meu de vedere consider că este necesar ca în momentul diagnosticării familiei să i se pună la dispoziţie un set de materiale informative, să i se acorde suport specializat, iar alegerea programului să se facă numai după ce copilul a fost evaluat de o echipă de specialişti şi i se cunosc nevoile. Am menţionat toate acestea pentru că este necesar să se ştie faptul că pentru fiecare copil se elaborează un program individual de lucru adecvat nevoilor sale.

După părerea mea este necesar ca pe viitor să se acorde mai multă atenţie acestei categorii de copii, datorită faptului că nevoile lor sunt diferite de ale altor persoane încadrate în aceaşi categorie de handicap, de fapt nevoile fiecărei persoane sunt diferite de ale altora pentru că fiecare persoană este unică în felul său. Ar trebui să se încerce o mediatizare mai intensă decât până acum a problemelor cu care se confruntă aceşti copii, să fie implicaţi practic în diferite activităţi sociale alături de alţi copii, să se încerce ajustarea programei speciale de învăţământ astfel încât şi ei să poată face unele progrese în cadrul sistemului de învăţământ de stat, şi nu în ultimul rând consider că este necesar că familiile acestor copii să beneficieze de suport psihologic specializat şi susţinut.

Un alt aspect asupra căruia ar trebui insistat, din punctul meu de vedere, este consolidarea relaţiei părinte-specialist, datorită faptultui că cu cât această relaţie va fi mai solidă, cu atât copilul va avea mai mult de câştigat. Uneori se poate afirma că lucrul cu părinţii este mult mai greu decât lucrul cu copiii, datorită faptului că ei consideră că ştiu ce e mai bine pentru copiii lor şi nu ascultă de sfaturile specialiştilor, nu se cred capabili să continue acasă lucrul deasfâşurat de specialişti cu copiii în diversele instituții sau se feresc să-şi asume responsabilităţile pentru problemele cu care se confruntă şi se vor confrunta aceşti copii.

Important de menţionat este faptul că, deşi, în prezent rolul asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare de specialişti care lucrează direct cu copiii cu autism nu este foarte bine conturat, prezenţa sa este totuşi necesară. De cele mai multe ori asistentul social îndeplineşte atribuţiile unui pedagog de recuperare, însă prin calităţile sale de mediator el poate organiza diferite activităţi desfăşurate de copiii cu autism în comun cu copiii din colectivităţi pentru a îmbunătăţi intreacţiunea socială dintre aceştia şi a spori şansele copiilor cu autism la o viaţa cât mai apropiată de cea considerată normală. Chiar dacă prezenţa asistentului social în cadrul echipei multidisciplinare care lucrează cu copiii cu autism este un avantaj, lui i-ar fi mai util dacă în timpul pregătirii sale ar dobândi cât mai multe cunoştințe despre acestă categorie de persoane şi despre nevoile sale. Un alt aspect important de menţionat este faptul că atât asistentul social, cât şi ceilalţi membrii ai echipei au nevoie de pregătire continuă pentru a putea oferi acestor copii ajutorul de care au nevoie.

Susţin toate aceste datorită faptului că odată cu trecerea timpului aceşti copii cu autism, vor deveni adulţi cu autism şi nu trebuie uitat că ei trăiesc în cadrul unei realităţi sociale şi va trebui să se supună normelor şi regulilor acesteia.